Cryonics Questions and Choices
Întârzierile în crioprezervare nu sunt o problemă secundară. Ele sunt motivul principal pentru care echipele de crioconservare se îngrijorează în primul rând pentru creier. Perioada dintre moartea legală și stabilizare este fereastra în care fluxul sanguin se oprește, oxigenul dispare și începe leziunea ischemică.
Ischemia înseamnă că prea puțin sânge ajunge la țesut. În termeni simpli, creierul rămâne flămând. Se epuizează oxigenul și combustibilul, iar acest lucru declanșează daune care cresc în timp. În crioconservare, aceasta este leziunea care separă cel mai adesea un caz dificil de unul și mai grav.
Acesta este adevărul fundamental pe care oamenii îl ratează. Pericolul nu este doar răcirea ulterioară sau agenții crioprotectori. Întârzierea în sine poate afecta creierul înainte ca conservarea să înceapă chiar. O persoană poate fi încă suficient de intactă biologic pentru intervenție la început, dar devine din ce în ce mai dificil de conservat pe măsură ce trec minutele și orele.
De aceea există standby-ul (pregătirea anticipată). Standby înseamnă că o echipă este gata înainte de declararea morții legale, astfel încât stabilizarea să poată începe cât mai repede permis. După constatarea decesului, scopul este de a restabili circulația și ventilația, de a începe răcirea și de a reduce coagularea sângelui și umflarea. Acești pași nu șterg toate daunele, dar au menirea de a încetini curba de deteriorare.
Confuzia începe de obicei cu cuvântul „ireversibil”. În medicină, acest cuvânt este adesea legat de recuperarea obișnuită cu metodele actuale. În crioconservare, sensul este diferit. O întârziere poate împinge creierul într-o stare pe care medicina actuală nu o poate inversa, totuși o reparare viitoare ar putea fi încă imaginată dacă rămâne suficientă structură.
Aceasta este o distincție dificilă. Ea menține speranța onestă. De asemenea, evită ca discuția să se prăbușească într-un simplu da sau nu. Crioconservarea se construiește în jurul ideii că unele daune sunt reparabile ulterior, dar acea reparare ulterioară depinde de câtă leziune a avut loc înainte de începerea conservării.
Ischemia caldă este prima problemă. Apare în timp ce corpul este încă cald după oprirea circulației. Celulele creierului nu mor toate simultan, ceea ce este unul dintre motivele pentru care oamenii din domeniul crioconservării se concentrează pe fereastra înainte ca moartea celulară să fie completă. Dar calea către distrugere poate începe rapid, iar creierul poate fi pus pe un drum prost mult înainte ca aspectul său să pară complet ruinat.
Ischemia rece poate urma dacă transportul este lent. Acesta este momentul în care pacientul este ambalat în gheață și întârzierea continuă înainte de perfuzia crioprotectivă. Răcirea ajută, dar nu face întârzierea inofensivă. Ea schimbă doar ritmul leziunii.
Aici devine vizibilă partea practică a crioconservării. Lanțul nu este un singur eveniment. Este o secvență: constatarea legală, răspunsul rapid, suportul cardiopulmonar, medicamentele, răcirea, înlocuirea sângelui și apoi perfuzia crioprotectoare. Dacă lanțul se rupe devreme, pașii următori au mai puține resurse de lucrul.
Cea mai dureroasă parte este că unele dintre daune pot fi silențioase. Un creier poate părea prezent, iar un corp poate fi răcit, în timp ce leziunile microscopice continuă. Ischemia și reperfuzia ulterioară pot ambele afecta țesutul. Reperfuzia înseamnă că fluxul sanguin este reînceput după o perioadă fără el. Acest restart este necesar, dar poate provoca și propria sa leziune.
De aceea întârzierea este atât de importantă în practica crioconservării. Obiectivul nu este o salvare perfectă de la moarte ca eveniment legal. Obiectivul este de a limita daunele evitabile după acel eveniment. Fiecare minut de întârziere poate crește șansa ca creierul să intre într-o zonă mai profundă de leziune înainte ca faza de conservare să aibă șansa să își facă treaba.
Mai este un punct care este adesea estompat. Crioconservarea nu pretinde că procedurile de astăzi pot repara toate daunele ischemice. Pretinde doar că conservarea a ceea ce rămâne poate lăsa o bază mai bună pentru repararea viitoare decât a nu face nimic. Acest pretindere este modestă. Este, de asemenea, singura onestă.
Pentru acest motiv, fraza „leziune cerebrală ischemică ireversibilă” trebuie citită cu atenție. Este ireversibilă pentru medicina actuală. Nu este o dovadă că nicio tehnologie viitoare nu ar putea vreodată să ajute. Este un avertisment că fereastra de conservare este îngustă și că calitatea îngrijirii înainte de perfuzie contează enorm.
Întrebarea mai profundă nu este dacă întârzierea contează. Chiar contează. Întrebarea mai profundă este câta structură supraviețuiește întârzierii și dacă repararea viitoare poate funcționa cu acea structură rămasă. Acolo își plasează crioconservarea speranța și acolo își menține limitele în vedere.
Găsesc această onestitate importantă. Speranța este cea mai puternică atunci când nu pretinde că pierderea deja făcută nu există. Este, de asemenea, cea mai puternică atunci când numește pierderea în mod clar, deoarece atunci semnificația standby-ului, stabilizării și transportului rapid devine limpede. Acestea nu sunt pași ceremoniali. Sunt încercări de a împiedica creierul să treacă în zona unei leziuni mai grave înainte ca conservarea să poată începe.
Orizontul Mai Lung tratează acel tip de onestitate ca fiind prima condiție a unei speranțe serioase. O singură întrebare clară despre crioconservare, conservarea viitoare și ce poate însemna onest speranța este suficientă pentru a fi ținută în minte.
Article by Lea Varga ·