Cryonics Questions and Choices
Ce ne poate spune o conferință de 50 de ani despre crioconservare, când niciun pacient uman nu a fost încă readus la viață?
Aceasta a fost întrebarea discretă din spatele evenimentelor de aniversare a 50 de ani ale Alcor în 2022. Ocazia marca cincizeci de ani de când Alcor a început operațiunile pe 23 februarie 1972. A oferit, de asemenea, spațiu pentru un subiect mai dificil: ce ar putea fi nevoie să facă medicina viitorului dacă readucerea la viaă ar deveni vreodată posibilă.
Evenimentul de zi de naștere a avut loc pe 23 februarie 2022, între orele 18:00 și 23:00, la The Sanctuary din Roosevelt Island. Seara a început cu un cocktail. Urmează mâncarea, cu băuturi disponibile la bar contra cost. Programul listat a reunit discuții despre crioconservare, prelungirea vieții, conservarea animalelor, rejuvenare și comunicare publică.
Programul includea un mesaj de bun venit de la Patrick Harris, atunci președinte și director general al Alcor. Aschwin de Wolf era listat să vorbească despre crioconservare pentru sceptici. Max More a abordat obiecțiile la prelungirea vieții. Reason a discutat despre starea cercetării în rejuvenare și dacă oamenii mai aleg crioconservarea. Natasha Vita-More a prezentat rezultatele și outcome-urile neașteptate din conservarea C. elegans, un viermișor de laborator mic. Emil Kendziorra a vorbit despre noi moduri de a comunica biostaza medicală.
Evenimentul a fost o celebrare. A fost, de asemenea, un punct de întâlnire pentru întrebări dificile. Ce protejează conservarea? Ce fel de daune apar înainte și în timpul răcirii? Ce ar necesita repararea? Și cum poate o discuție serioasă să evite transformarea posibilității în promisiune?
Ideea centrală din spatele readucerii la viață
O parte majoră a materialului dedicat zilei de naștere de 50 de ani s-a concentrat pe Robert A. Freitas Jr. și munca sa privind nanoroboții medicali. Ideea de bază este simplă de enunțat. Mașinile viitorului, construite cu un control extrem asupra materiei, ar putea inspecta țesutul conservat și a-l repara la o scară foarte mică.
Aceasta nu este o metodă disponibilă astăzi. Un pacient crioconservat poate fi păstrat la temperaturi criogenice fără descompunere continuă așteptată din activitatea biologică obișnuită. Totuși, medicina actuală nu poate readuce la viaă acel pacient. Niciun pacient uman de crioconservare nu a fost readus la viață.
Freitas a descris readucerea la viață ca un proces cu trei etape largi. În primul rând, un sistem viitor ar colecta informații de la structura conservată. Ar trebui să afle ce a fost deteriorat și ce a rămas intact. În al doilea rând, ar calcula un plan de reparație. În al treilea rând, ar executa acel plan cu nanoroboți medicali fabricați prin manufacturare precisă la nivel atomic.
Manufacturarea precisă la nivel atomic înseamnă construirea obiectelor cu control asupra atomilor individuali sau grupurilor mici de atomi. Este o tehnologie viitoare, nu un serviciu clinic funcțional. Ideea contează deoarece chirurgia obișnuită nu poate ajunge la structurile fine care stochează funcționarea unui creier.
Un exemplu mic ajută. Imaginați-vă o bibliotecă înghețată după o inundație. Rafturile, paginile și cerneala pot avea toate diferite tipuri de daune. O echipă de reparație ar cartografia mai întâi daunele. Apoi ar decide care pagini pot fi restaurate și care rafturi au nevoie de suport. Doar după aceea ar putea începe reparația atentă.
Creierul este mult mai complex decât o bibliotecă. Exemplul arată doar ordinea lucrului. Inspecția vine înainte de planificare. Planificarea vine înainte de reparație.
De ce calitatea conservării contează
Crioconservarea începe după o declarație legală a decesului. Nu este un tratament pentru o persoană în viață. Scopul este de a încetini schimbările fizice cât mai curând posibil, apoi de a răci și conserva corpul sau creierul la temperaturi foarte scăzute.
Metodele moderne de conservare folosesc adesea vitrifierea. Acest lucru înseamnă utilizarea de substanțe chimice protective pentru a reduce formarea cristalelor obișnuite de gheață. Gheața poate distruge celulele și structurile fine. Vitrifierea nu elimină fiecare problemă. Substanțele chimice însele pot stresă țesutul, iar răcirea, încălzirea, boala, lipsa de oxigen și fracturile pot afecta toate condiția finală.
Cercetările pe animale, țesuturi și organe oferă indicii utile. O rinichi de iepure a susținut viața după răcire până la aproximativ minus 130 grade Celsius și reîncălzire. Șoarecii cârtiță s-au recuperat după congelarea la temperaturi mai calde, cu memoria păstrată. Alte studii au constatat că secțiuni de creier conservate pot reține structura celulară, răspunsurile electrice și formele de activitate legată de învățare după reîncălzire.
Aceste descoperiri nu arată că un om conservat poate fi readus la viață. Arată că structurile biologice pot uneori tolera răcirea severă în condiții controlate. Aceasta este o afirmație mai mică, dar totuși relevantă.
Există, de asemenea, lacune mari. Evidența publicată nu arată încă viabilitatea completă a creierului după vitrifiere și depozitare pe termen lung. Studiile despre înghețarea parțială a creierului nu sunt egale cu conservarea unui om întreg. Rezultatele de laborator nu pot răspunde la fiecare întrebare despre o persoană, identitate sau conștiință.
Ce ar putea implica un proces viitor de reparație
Sequena propusă de reparație începe cu un sondaj. Sistemele viitoare ar avea nevoie să cartografieze daunele la mai multe scări. Ar putea apoi ajunge la structurile importante prin rute precum sistemul vascular, rețeaua de vase care transportă sângele.
Următorul pas ar fi stabilizarea. Unele zone deteriorate ar putea avea nevoie de suport înainte de începerea lucrului detaliat. Fracturile ar putea necesita tratament special. În propunere, încălzirea ar putea ajuta la aducerea suprafețelor rupte împreună înainte de continuarea reparației.
Planul de reparație ar depinde de informațiile colectate de la pacientul conservat. Ar depinde, de asemenea, de cunoștințele din experimentele care implică leziuni la cald, depozitare la rece, vitrifiere și recuperare a țesutului. Procesul nu ar fi o dezghețare simplă urmată de o recuperare spontană.
Acest punct este ușor de ratat. Metodele actuale de crioconservare nu creează un pacient înghețat care se poate trezi când este încălzit. Un sistem viitor de readucere la viață ar trebui să inspecteze, să calculeze, să reconstruiască și să repornescă multe funcții legate. Ar putea avea nevoie să repare membranele celulare, vasele de sânge, neuronii și conexiunile care transmit informații prin creier.
Cele mai importante informații pot fi structurale. Amintirile și personalitatea nu sunt stocate într-o singură locație simplă. Baza lor fizică depinde de modele distribuite pe multe celule și conexiuni. Dacă acele modele sunt pierdute, o mașinărie viitoare nu le-ar putea recupera prin ghicire.
De aceea conservarea este legată de identitate. Scopul nu este de a ține un corp rece pentru binele său propriu. Speranța este că suficientă informație despre persoană rămâne disponibilă pentru un sistem viitor de reparație.
Ce a putut și nu a putut demonstra conferința
Aniversarea de 50 de ani nu a demonstrat că readucerea la viață va avea loc. Nu a stabilit condițiile exacte de conservare necesare pentru succes. Nu a transformat nanoroboții în echipamente mediciale prezente.
A oferit, însă, un mod mai detaliat de a discuta problema. În loc să se întrebe doar „Poate funcționa acest lucru?”, oamenii pot întreba ce informații trebuie să supraviețuiască, ce daune trebuie reparate și ce mașini ar putea efectua acea muncă.
Schimbarea formulării contează. O promisiune vagă este dificil de testat. O propunere detaliată poate fi pusă la îndoială pas cu pas. Unele părți pot eșua. Alte părți pot ghida cercetarea în moduri utile.
Freitas a devenit interesat de crioconservare ca adolescent după ce a văzut episodul Star Trek „Space Seed”. Alcor a început cu aproximativ cinci ani mai târziu. Decenii de muncă au urmat, inclusiv un volum mare de scrieri despre nanorobotica medicală. Povestea arată cum o idee îndepărtată poate deveni o întrebare tehnică structurată. Nu arată că răspunsul final este sigur.
Pentru mine, aceasta este cea mai utilă lecție din Alcor 50. Crioconservarea nu este o promisiune de salvare viitoare. Este o alegere construită în jurul incertitudinii. Cel mai puternic caz depinde de conservarea informației și de menținerea deschisă a unei posibilități pe care medicina actuală nu o poate acționa.
Detaliile conferinței sunt suficient de simple: o seară, o zi de naștere de 50 de ani, câteva discursuri și o celebrare publică. Programul mai profund a fost mai greu de citit. A trecut de la conservarea prezentă la reparația viitoare, apoi de la speranța tehnică înapoi la limitele dovezilor.
Un cititor poate acum separa aceste straturi. Evenimentul a marcat istoria Alcor. Programul său a acoperit întrebări majore în jurul crioconservării și longevității. Viziunea sa nanomedicală a descris o cale posibilă de la structura conservată la reparația viitoare. Nimic din aceasta nu elimină necunoscutul.
Acolo începe speranța onestă. Longer Horizon pune o singură întrebare clară despre crioconservare, conservarea viitoare și ce poate semnifica onest speranța.
Article by Lea Varga ·