Cryonics Questions and Choices
Cum arată speranța când nimeni nu poate promite un final?
La o conferință de criogenie, ea poate arăta ca muncă constantă. Poate arăta și ca întâlnirea din nou a vechilor prieteni, dispozitive noi pe o masă și o cameră care pare alertă, mai degrabă decât visătoare. Oamenii de acolo nu pretindeau certitudine. Ei testau metode, comparau note și încercau să facă îngrijirea viitoare mai puțin vagă și mai precisă.
Asta contează. Criogenia trăiește în spațiul dintre un fapt dur și un posibil viitor. Faptul dur este moartea. Viitorul posibil este că o conservare mai bună, transport mai bun și instrumente de reparare mai bune ar putea oferi în viitor pacienților de astăzi o șansă care nu există acum.
Starea de spirit la întâlnire a fost neobișnuit de puternică. Oamenii au simțit solidaritate. Au simțit progres. Au simțit că sunt aproape de ceva mare, deși încă fără nume. Acest tip de sentiment poate induce în eroare dacă devine o promisiune. Dar poate și stabili oamenii care fac o muncă dificilă pentru un scop îndepărtat.
Ce încerca să rezolve munca
Criogenia începe după ce este declarată moartea legală. Nu este un tratament pentru o persoană în viață. Din acel punct, problema este simplă de formulat și greu de rezolvat. Corpul trebuie răcit, protejat și mutat suficient de rapid pentru a limita alte daune.
Aici contează termenii practici. Standby (pregătire) înseamnă a fi gata înainte de declararea morții. Stabilizare înseamnă încetinirea daunelor după moartea legală. Transport înseamnă mutarea pacientului la locul unde pot continua pașii de conservare. Conservare înseamnă utilizarea frigului și a chimicalelor protectoare cu speranța că reparația viitoare ar putea fi încă posibilă.
Un începător poate gândi astfel: Dacă o casă a suferit daune de fum, primele ore sunt importante. Nu aștepți și sperai ca acoperișul să se mențină singur. Asiguri locația, reduci alte daune și o aduci la persoanele capabile cel mai bine să ajute. Criogenia folosește o logică similară, deși mizele sunt mult mai mari și rezultatul mult mai incert.
Un rezultat al cercetării din acea perioadă a dat oamenilor motiv să acorde atenție. Într-un studiu pe retina unei pisici, țesutul s-a recuperat după două ore la temperatura corpului și după 45 de minute la minus 20 grade Celsius atunci când s-a folosit un amestec de DMSO în concentrație de 40 la sută. DMSO este oxidul de dimetil sulfoxid, un agent crioprotector. Este o substanță menită să reducă rănile cauzate de gheață în timpul răcirii. Era încă în uz, deși concentrațiile exacte și metodele se schimbaseră față de conferința anterioară.
Acesta nu este dovada că un om poate fi reanimat. Nu este nici măcar apropiat de asta. Dar a arătat de ce unii oameni continuau să ia domeniul în serios.
O mașinărie care a arătat direcția domeniului
Unul dintre semnele cele mai vizibile ale progresului a fost un prototip de mașină de perfuzie expus de Fred Chamberlain. Perfuzia înseamnă împingerea unui fluid prin corp. În criogenie, acest fluid este folosit pentru a înlocui sângele și a transporta chimicale crioprotectoare în țesut.
Mașina folosea un design cu două bucle. O buclă se ocupa de perfuzie. Cealaltă se ocupa de schimbătorul de căldură. O pompă comună alimenta ambele. În termeni simpli, era construită pentru a muta fluidul și a controla temperatura cu același sistem de bază.
Circuitul de perfuzie includea un debitmetru, o valvă pentru controlul fluxului, manometre și un filtru de retur. Latura schimbătorului de căldură includea o rezervă principală și o derivatie. Planul era de a adăuga mai multe instrumente ulterior. Acestea includeau o rețea de termistori, un dispozitiv pH-metric, un măsurător de greutate specifică, un dispozitiv de indice de refracție, o cameră de picurare și o rezervă de izolare.
Această listă poate suna uscată. Nu este așa. Este limba îngrijirii devenind mai precisă. Fiecare citire adăugată este o modalitate de a vedea ce se întâmplă în interiorul unui corp care nu se poate apără singur.
Găsesc acest tip de efort mișcător într-un mod liniștit. Nu flatează imaginația. Ceră răbdare.
Ce a oferit adunarea oamenilor
Conferința nu a fost doar despre mașiniari. A fost și despre oameni. Membrii au venit de la mai multe grupuri de criogenie din diferite state americane. Unii fuseseră deja mult timp fără contact între ei. Să-i vadă din nou a contat.
A fost, de asemenea, laudă pentru timing și prezentare. Producția a fost descrisă ca fiind lucioasă și bine gestionată. Asta poate suna mic, dar într-un domeniu tânăr, grija în prezentare reflectă adesea grija în metodă.
Camera a găzduit un amestec de reînnoire și disciplină. A fost entuziasm, dar nu a fost un entuziasm nesolicitat. A fost genul care vine de la oameni care știu că munca este neterminată și totuși aleg să continue construirea.
Un caz care a dat speranței un chip uman
Cea mai urgentă poveste de criogenie din acea perioadă implica o fetiță franco-canadiană în vârstă de opt ani din Montreal, Genevieve de la Poterie. Avea cancer renal, iar cancerul se răspândise prea departe pentru a fi vindecat. Tatăl ei a văzut un program de televiziune canadian care menționa criogenia, a găsit un număr de contact și a cerut ajutor.
O echipă din partea criogeniei a răspuns rapid. Robert F. Nelson și mortuarul Joseph Klockgether au zburat la Montreal în câteva zile. Echipamentele și chimicalele au fost aduse. DMSO suplimentar a fost trimis din stoc în bidonuri de plastic. Punctul nu era să facă afirmații grandioase. Punctul era să fie gata.
Mai târziu, fetița a fost dusă în Los Angeles. Scopul de acolo era practic și clar. Dacă înghețarea devenea necesară, echipa voia să fie gata rapid. Dar prioritatea inițială a fost să o ducă la un spital bun. Acea decizie s-a dovedit a conta mai mult decât orice mașinărie.
Odată ajunsă în Los Angeles, starea ei s-a îmbunătățit. Medicii au spus că ar putea fi salvată prin dializă și apoi printr-un transplant de rinichi când un donator va deveni disponibil. Dializa începuse deja. Chirurgii au îndepărtat ulterior al doilea rinichi, iar ceea ce au găsit se potrivi cu lectura optimistă anterioară.
Raportul final din acea perioadă nu era încă complet stabilit. Dar direcția era mai bună decât temuseră inițial oamenii. Ea s-ar întoarce probabil la Montreal pentru un spital care avea îngrijire prin dializă și transplant.
Acel caz ocupă un loc dificil. Nu este o poveste de succes a criogeniei în sensul simplu. Nu este nici o eșec în sensul simplu. Arată cum criogenia poate întâlni medicina reală în aceeași criză și cum acțiunea rapidă, gândirea clară și norocul contează toate.
Ce lasă deschis această lecție
O conferință de criogenie poate inspira speranță fără a pretinde că anulează îndoiala. Aceasta este forma onestă a domeniului. Îi cere oamenilor să gândească la standby, stabilizare, transport și conservare ca pași serioși, nu magici.
Îi pune, de asemenea, o întrebare mai grea. Ce înseamnă speranța când rezultatul este încă necunoscut? Pentru mine, singurul răspuns onest este că speranța poate fi reală fără a fi certă. Poate fi disciplinată. Poate se baza pe muncă mai degrabă decât pe dorință.
Cititorul poate vedea acum cum o conferință de criogenie, o mașinărie prototip și o criză medicală a unui copil aparțin toate aceleiași lecții. Ele arată de ce oamenii continuă să se întrebe dacă reparația viitoare ar putea ajunge vreodată mai departe decât medicina actuală poate.
The Longer Horizon păstrează aceeași întrebare în vedere și o pune fără a-și ascunde ceea ce nu știm încă.
Article by Lea Varga ·