Standby, Stabilization and Transport
Longevitatea înseamnă supraviețuirea stabilizării și transportului. În crionice, acesta este primul test dificil. O persoană nu poate ajunge la o posibilă reparare viitoare dacă corpul sau creierul suferă prea multe daune înainte de depozitarea pe termen lung.
Acest punct este ușor de trecut cu vederea. Cuvântul „longevitate” aduce adesea în minte o viață mai lungă. Crionica pune o întrebare diferită. Pot structurile importante ale unei persoane să reziste prin orele de după moartea legală, călătoria către o instalație, procesul de conservare și mulți ani de depozitare?
Această întrebare este mai puțin grandioasă. Este, de asemenea, mai utilă.
Prima parte a călătoriei
Crionica începe doar după o declarare autorizată a morții legale. Nu este un tratament pentru o persoană în viață. După deces, timpul contează deoarece fluxul sanguin și oxigenul s-au oprit.
Echipele de standby pot pregăti răcirea și alte asistențe înainte de deces. Procedura reală de crionie începe după ce decesul a fost confirmat. Scopul este de a încetini schimbările suplimentare în timp ce sunt aranjate transportul și conservarea.
Răcirea este o parte a acestei activități. Cealaltă este mutarea persoanei într-o instalație unde pot avea loc proceduri mai complexe. Acest lucru poate implica directori de pompe funebre, personal medical, companii de transport, acte legale și reguli de frontieră. Detaliile diferă în funcție de țară și de caz.
De aceea, transportul nu este o problemă secundară mică. O întârziere poate permite mai multe daune înainte ca conservarea să înceapă. O călătorie lungă poate provoca probleme legate de vreme, documente, zboruri, depozitare sau reguli locale. Un plan care funcționează într-o țară nu funcționează neapărat în alta.
Corpul poate fi răcit cu gheață în această etapă. Mai târziu, se folosește un fluid de conservare numit crioprotector. Acesta înlocuiește o parte din apa din țesuturi și ajută la reducerea formării gheții. Scopul este adesea numit vitrificare. În termeni simpli, țesutul este răcit într-o stare sticloasă în loc să formeze cristale mari de gheață.
Acest proces poate cauza propriile sale daune. Crioprotecțiile pot fi toxice la cantitățile necesare. Ele pot eșua, de asemenea, să ajungă la fiecare parte a corpului la timp. Răcirea poate fi neuniformă. Vasele de sânge pot deja fi deteriorate. Aceste probleme contează deoarece conservarea nu este un eveniment curat și unic.
Ce înseamnă „supraviețuirea” aici
Supraviețuirea are un sens atent în acest context. Nu înseamnă că un pacient crionic este viu în timpul depozitării. Nu înseamnă că reînvierea a fost demonstrată ca fiind funcțională.
Niciun pacient uman crionic nu a fost reînviat după conservarea pe termen lung. Nu există o metodă dovedită pentru a readuce o astfel de persoană la viață. Acest fapt trebuie să rămână în centrul oricărei discuții oneste.
În acest context, supraviețuirea înseamnă că suficiente informații importante ar putea rămâne. Pentru creier, aceasta ar putea include structura fină legată de memorie, obiceiuri, caracter și alte părți ale identității personale. Dacă aceste informații pot fi citite ulterior, reparate și utilizate pentru a restaura o persoană vie este necunoscut.
Aceasta este o afirmație despre munca viitoare posibilă. Nu este dovada unui rezultat viitor.
Cercetarea de laborator a arătat că unele celule, țesuturi, organe și alte materiale biologice pot fi răcite și restabilite în anumite condiții. Aceste rezultate pot ajuta oamenii de știință să înțeleagă înghețul, gheața, toxicitatea și rănirea. Ele nu arată că un om întreg poate fi reînviat după depozitarea criogenică.
Același grad de atenție se aplică structurii creierului. O conservare bună a structurii ar fi importantă dacă ar fi încercată vreodată o reparare viitoare. Nu ar dovedi că mintea, identitatea sau conștiința unei persoane ar putea reveni.
Cred că acesta este locul în care cuvântul „longevitate” necesită disciplină. Nu ar trebui folosit ca un cuvânt blând pentru imortalitate. Descrie șansa ca informațiile conservate să dureze prin fiecare etapă. Nu promite ceea ce se întâmplă după aceea.
Transportul face parte din dovezi
Un plan de conservare poate suna puternic când este descris doar în etapa sa finală. Un vas de depozitare la temperaturi foarte scăzute poate părea evenimentul principal. Totuși, calea către acel vas poate fi la fel de importantă.
Persoana trebuie să ajungă la instalație într-o stare care încă permite conservarea. Înregistrările trebuie să fie corecte. Persoanele potrivite trebuie să poată acționa. Legea locală trebuie să permită pașii requisiți. Finanțarea și regulile furnizorilor trebuie, de asemenea, să fie disponibile. Cerințele variază în funcție de circumstanțele personale și de țară.
Acestea sunt fapte practice, nu semne de eșec. Orice proces lung depinde de cea mai slabă etapă a sa. Dacă răcirea este întârziată sau transportul este aranjat prost, tehnologia ulterioară va avea mai puțin de lucru.
Există, de asemenea, o diferență între un aranjament pentru întregul corp și unul doar pentru creier. Metodele, costurile, detaliile legale și nevoile de transport pot diferi. Nicio alegere dintre acestea nu elimină incertitudinea centrală. O societate viitoare ar avea totuși nevoie de o modalitate de a repara daunele și de a decide ce counts ca restaurarea aceleiași persoane.
Nu cred că aceasta face întrebarea goală. Face întrebarea mai restrânsă. Afirmația onestă nu este: „Această persoană va trăi din nou.” Afirmația onestă este: „Acest proces poate conserva suficient din persoana respectivă pentru repararea viitoare, dar nimeni nu știe dacă acea reparare va fi posibilă.”
Această afirmație poate totuși să conteze pentru cineva. Poate fi, de asemenea, respinsă. Ambele reacții sunt rezonabile.
Limita care nu poate fi ascunsă
Limita cea mai mare nu este doar transportul. Este decalajul dintre conservare și reînviere.
Astăzi, nu există niciun exemplu uman care să închidă acest decalaj. Mașinile viitoare pot fi mai bune decât mașinile actuale. Știința viitoare poate înțelege rănirea creierului în moduri care nu sunt disponibile acum. Totuși, posibilitatea nu este dovada succesului.
Înregistrările digitale nu rezolvă această problemă. Un arhiv vocal, un model AI sau o copie digitală pot conserva informații despre cineva. Nu garantează supraviețuirea, identitatea sau conștiința. Același grad de precauție se aplică afirmațiilor despre un creier conservat. Structura poate fi valoroasă fără a fi o persoană completă.
Pentru mine, speranța prudentă începe cu aceste limite. Speranța este mai puternică atunci când nu ascunde părțile dificile. Stabilizarea și transportul sunt părți dificile deoarece decid câtă muncă viitoare rămâne posibilă.
Semnificația titlului este, prin urmare, destul de exactă. Longevitatea în crionie nu este simplu un timp lung în depozitare. Este supraviețuirea structurii utile prin moarte, răcire, manipulare, transport, conservare și depozitare. Fiecare etapă poate adăuga daune. Fiecare etapă trebuie luată în serios.
Asta lasă o întrebare deschisă. Dacă o tehnologie viitoare ar putea repara daunele, ar fi structura conservată suficientă pentru a restaura persoana care a trăit odată? Nimeni nu poate răspunde la asta astăzi. Dar a pune întrebarea onest este mai bine decât a transforma incertitudinea într-o promisiune.
Orizontul Mai Lung continuă cu o singură întrebare clară despre crionie, conservarea viitoare și ce poate însemna onest speranța. Această întrebare aparține acolo pentru că speranța începe cu cunoașterea a ceea ce trebuie să supraviețuiască mai întâi.
Article by Lea Varga ·