Cryonics Questions and Choices
Un pacient crioconservat nu este menținut în repaus și la rece printr-o singură acțiune. Corpul este manipulat în pași. Fiecare pas are o sarcină. Scopul este de a încetini deteriorarea după moartea legală și de a pregăti pacientul pentru conservare ulterioară.
Aceasta este întrebarea reală aici: ce înseamnă „stabilizat” în crioconservare și ce nu înseamnă?
Nu înseamnă vindecare. Nu înseamnă reanimare. Înseamnă că îngrijirea se concentrează pe reducerea leziunilor înainte și în timpul transportului, înainte de a încece răcirea profundă. În crioconservare, această fază timpurie este importantă deoarece creierul și alte țesuturi continuă să se schimbe după moarte, dacă timpul, temperatura și circulația nu sunt gestionate cu atenție.
Primul pas este standby-ul (pregătirea). Acest lucru înseamnă că o echipă este gata când este declarată decesul. Pacientul este apoi tratat cât mai rapid posibil. Răcirea începe devreme, deoarece căldura accelerează deteriorarea. Fluxul sanguin poate fi susținut pentru o scurtă perioadă de timp, iar corpul poate primi medicamente și tratament frigorific pentru a încetini descompunerea și a proteja țesutul.
Apoi vine stabilizarea. Aceasta este partea pe care mulți oameni o percep ca fiind „pregătire”, dar este mai exactă decât atât. Corpul este răcit spre puțin peste punctul de îngheț. Acest lucru scade metabolismul. De asemenea, oferă echipei timp pentru a înlocui sângele cu o soluție de conservare, atunci când acest lucru este posibil. Ideea este de a reduce coagularea, de a reduce umflarea și de a menține țesutul într-o stare care să poată accepta mai bine tratamentul crioprotector ulterior.
Crioprotectorul este un cuvânt lung pentru un fluid protector. Este folosit pentru a ajuta la prevenirea daunelor provocate de gheață în timpul răcirii profunde. În loc să lase apa din corp să formeze cristale mari de gheață, soluția modifică ceea ce se întâmplă în interiorul țesutului. Scopul este vitrifierea, ceea ce înseamnă transformarea țesutului într-o sticlositate, mai degrabă decât într-una icy.
Un mod simplu de a înțelege acest lucru este prin fructe. Dacă fructul este înghețat lent, cristalele de gheață pot distruge structura sa. Dacă un proces special împiedică apa să formeze acele cristale, forma fructului poate rămâne mai aproape de forma sa originală. Țesutul uman este mult mai complex, desigur, dar ideea de bază este familiară. Crioconservarea încearcă să protejeze structura controlând ceea ce face înghețul.
Răcirea nu are loc instantaneu. Sunt necesare zile pentru a atinge temperatura azotului lichid, aproximativ -196°C. Această scădere lentă este importantă. Dacă țesutul este răcit prea rapid sau neuniform, stresul termic se poate acumula. Acest stres poate cauza fracturarea. Fracturile sunt un tip cunoscut de deteriorare în crioconservare și rămân o problemă serioasă. Ele pot începe la temperaturi mai ridicate decât temperatura azotului lichid, astfel încât pericolul nu este limitat doar la etapa finală.
De aceea sistemul de răcire este atât de important. Metodele mai vechi se bazau puternic pe tehnicieni care monitorizau ratele de curgere, presiunile și eliminarea fluidelor manual. Această muncă încă necesită abilități. Dar controlul computerizat schimbă imaginea. Poate menține presiunea, temperatura și fluxul în limite stabilite. De asemenea, poate înregistra ceea ce s-a întâmplat într-un caz, oferind echipelor ulterioare date mai bune decât memoria sau ghiceala singură.
Acest registru este important dintr-un motiv simplu. Cazurile de crioconservare sunt rare, iar nici două nu sunt exact la fel. Dacă o echipă poate compara cazuri similare, poate vedea unde absorbția fluidelor a fost bună, unde ar fi putut începe edemul și unde răcirea a mers bine sau prost. O nouă măsură utilă este bilanțul fluidelor. Acest lucru îi spune echipei cât crioprotector absoarbe țesutul și dacă umflarea se poate dezvolta devreme. În cazurile de transport lung, acest avertisment poate fi deosebit de valoros.
Un sistem de rezervă de răcire este, de asemenea, parte din același gândire practică. Dacă un sistem eșuează, sau dacă mai mulți pacienți au nevoie de răcire simultan, este necesară o cale secundară. Crioconservarea este plină de acest tip de planificare. Munca nu este romantică. Este mecanică, lentă și exactă. Acesta este ceea ce cere stabilizarea serioasă.
Există, de asemenea, un alt strat de îngrijire înainte de depozitarea pe termen lung. Unele echipe folosesc o configurație de cercetare cu schimbătoare de căldură, oxigenare și echipament de bypass pentru a susține studiile de răcire și reîncălzire. Acest tip de lucru de laborator nu este același cu reanimarea pacienților. Este acolo pentru a testa cum răspunde țesutul și pentru a îmbunătăți metodele. În crioconservare, cercetarea și îngrijirea pacienților sunt legate, dar nu sunt același lucru.
Aceeași prudență se aplică și ideilor noi, precum depozitarea la temperaturi intermediare. Acest lucru înseamnă menținerea unui pacient vitrifiat mai rece decât temperaturile normale ale congelatorului, dar mai cald decât temperatura azotului lichid. Scopul este de a reduce stresul provocat de frigul profund final. Ar putea permite, de asemenea, depozitarea pentru o perioadă mai lungă la o temperatură mai puțin extremă. Nu rezolvă fracturarea. Este un pas de suport, nu o vindecare pentru părțile dificile ale conservării.
Această distincție este importantă. Unii oameni aud „tratament medical viitor” și imagina certitudine. Crioconservarea nu oferă asta. Oferă conservare în condiții menite să păstreze structura cât mai intactă posibil pentru orice medicină viitoare ar putea fi capabilă să facă vreodată. Aceasta este o posibilitate, nu o promisiune.
Cuvântul „stabiliza” poate suna blând. În practică, înseamnă un lanț lung de decizii atent luate. Răcește corpul suficient de rapid pentru a încetini deteriorarea. Folosește fluidele potrivite. Urmărește umflarea. Controlează temperatura. Mută pacientul în siguranță. Înregistrează totul ce poate fi măsurat. Fiecare parte are un motiv.
Un mic exemplu face acest lucru mai ușor de văzut. Imaginați-vă un pacient care trebuie transportat pe o distanță lungă. Dacă echipa răcește corpul și începe tratamentul de conservare, dar nu poate urmări bilanțul fluidelor, edemul ar putea trece neobservat. Dacă sistemul înregistrează automat absorbția, echipa primește un avertisment timpuriu. Acest lucru nu garantează succesul. Le oferă personalului o imagine mai clară și poate ajuta la evitarea unor leziuni evitabile.
Acesta este scopul stabilizării prin crioconservare. Nu reanimează. Nu promite viitorul. Creează cele mai bune condiții cunoscute pentru ca repararea medicală viitoare să aibă ceva cu care să lucreze. Aceasta este o pretenție modestă, dar este cea onestă.
Și această onestitate este locul unde trăiește speranța dură. The Longer Horizon continuă să pună o singură întrebare clară despre crioconservare, conservarea viitoare și ce poate însemna cu adevărat speranța, și aceasta este o întrebare bună de care să te ții aproape.
Article by Lea Varga ·