Cryonics Questions and Choices
Crioconservarea nu oprește timpul. Nu face ca un corp să devină din nou tânăr. Face ceva mai restrictiv și mai neliniștitor: își propune să încetinească degradarea biologică după moartea legală, astfel încât repararea viitoare să fie posibilă.
Acest singur aspect este important deoarece mulți oameni aud „îngheț” și se gândesc la somn. Crioconservarea nu este somn. Este o conservare la temperaturi foarte scăzute, după ce decesul a fost declarat, cu speranța că medicina viitoare va putea restaura cândva ceea ce s-a pierdut.
Ce încearcă cu adevărat crioconservarea
Ideea de bază este simplă. Când corpul nu mai poate fi menținut în viață prin medicina actuală, este posibil totuși să-i protejăm structura pentru mai târziu. În crioconservare, scopul este de a păstra detaliile fine ale creierului și ale corpului de la dezintegrare excesivă.
De aceea procesul începe rapid. O echipă de crioconservare încearcă să treacă de la stare de alertă la stabilizare și apoi la transport cât mai repede permite legea și situația. Starea de alertă înseamnă a fi pregătit lângă pacient. Stabilizarea înseamnă încetinirea daunelor. Transportul înseamnă mutarea pacientului într-o instalație de conservare.
Aceasta nu este o vindecare. Este o conservare sub limite severe.
Speranța este că viitorul ar putea avea instrumente pe care nu le avem acum. Viitorul acela ar avea nevoie să repare țesutul, să inverseze deteriorarea și să facă acest lucru fără a pierde informațiile care făceau persoana ceea ce era.
De ce expresia „oprește îmbătrânirea biologică” necesită prudență
Expresia sună mai curat decât realitatea. Crioconservarea poate opri multe forme de degradare odată ce pacientul este răcit suficient. Nu poate anula îmbătrânirea care a avut loc deja înainte de deces. De asemenea, nu poate promite că fiecare celulă, sinapsă sau urmă de memorie supraviețuiește într-o formă perfectă.
Această distincție este esența problemei.
Îmbătrânirea biologică este un proces lung. Este construită din deteriorare, reparare și eșec. Crioconservarea nu dă înapoi ceasul în acel proces. Își propune să pună în pauză colapsul profund care urmează morții. În acest sens, este mai puțin ca o vindecare și mai mult ca așezarea unei cărți fragile într-un arhivă rece și uscată înainte ca paginile să putrezească.
Un exemplu simplu ajută. Gândiți-vă la o hartă de hârtie lăsată în ploaie. Dacă o uscați rapid, unele detalii pot rămâne. Dacă așteptați prea mult, harta se rupe și se estompează. Crioconservarea este încercarea de a usca și a stoca harta înainte ca prea multe informații să se piardă. Nu redesenează harta. Încearcă doar să salveze ceea ce mai există încă.
Ce trebuie să se întâmple în timpul conservării
Un caz de crioconservare începe de obicei abia după moartea legală. Acest punct nu este o mică notă de subsol juridică. Este porțile de start. Înainte de acel moment, procedura nu poate începe.
După moartea legală, scopul este de a răci pacientul și de a reduce rănirea cauzată de lipsa de oxigen și de daunele provocate de gheață. Crioconservarea modernă vorbește adesea despre biostază, care este un termen pentru o conservare foarte profundă. Corpul nu este menținut în viață în niciun sens obișnuit. Este păzit să nu cadă mai departe în deteriorare.
Ideea reparării viitoare devine atunci centrală. Unele propuneri imaginează nanoroboți medicali, adesea numiți crioboți, intrând în țesutul deteriorat. Aceste mașini ar trebui să se miște prin țesutul conservat, să scaneze regiuni mici și să le repare cu căldură foarte redusă și daune foarte reduse. Aceasta este o idee pentru mâine, nu o capacitate existentă astăzi.
Partea dificilă nu este doar repararea însăși. Este diagnosticul. Orice metodă de revigorare ar trebui să știe cum arăta țesutul înainte de începerea reparării. De aceea oamenii care lucrează în acest domeniu imaginează scanări moleculare, analiză computerizată atentă și reconstrucție foarte lentă.
Trei căi despre care vor oamenii
Există trei idei largi de revigorare în acest spațiu.
Una este repararea in situ. Asta înseamnă repararea țesutului conservat acolo unde se află. Procesul imaginat este local și exact. O regiune mică deteriorată ar fi reparată în timp ce regiunile sănătoase din apropiere sunt lăsate nemișcate.
O alta este scanare-și-restaurare. Aici creierul sau țesutul conservat sunt scanate în detaliu, apoi rebuildate pe baza acelei scanări. Această cale depinde de posibilitatea de a citi suficientă structură pentru a ghida repararea.
A treia este scanare-pentru-WBE, prescurtare pentru emularea întregului creier. În termeni simpli, asta înseamnă scanarea creierului atât de complet încât un model digital ar putea fi construit din el. Unii văd aceasta ca pe o posibilă rută spre restaurarea viitoare. Dar un model digital nu este dovada supraviețuirii și nu este dovada conștiinței. Este doar o formă foarte ambițioasă de reconstrucție.
Aceste idei sunt serioase de discutat, dar nu sunt la fel cu dovezi ale revigorației.
Limita onestă
Iată centrul dur al subiectului. Niciun pacient uman de crioconservare nu a fost revigorat.
Acel fapt ar trebui să rămână vizibil în orice discuție corectă. Menține speranța departe de promisiune. De asemenea, menține scepticismul departe de lene. Crioconservarea este o propunere despre capacitatea viitoare. Nu este o demonstrație prezentă că acele capacități există.
De aceea gânditorii atenți se întorc din nou și din nou la aceeași întrebare. Ce, exact, poate fi conservat acum? Ce reparare ulterioară ar fi necesară? Și ce ar conta ca succes?
Aceasta este o întrebare practică, nu una visătoare. Întreabă ce informații supraviețuiesc morții, cum ar putea fi protejate și dacă metodele viitoare le-ar putea folosi.
De ce unii oameni o iau în serios încă
Oamenii nu apelează la crioconservare pentru că cred că răspunsul este simplu. Apelează la ea pentru că moartea este simplă doar în abstract. În viața reală, apare cu lucrări neterminate, iubire neterminată, gândire neterminată.
Crioconservarea stă în acel spațiu neterminat.
Ceră un tip îngust de speranță. Nu o garanție. Nu o fantezie de evadare. Doar gândul că limitele de azi nu pot fi cuvântul final. Acest gând poate fi suficient pentru a face subiectul merituos de studiat, chiar dacă dovezile rămân subțiri.
Consider că această speranță onestă este mai greu de întreținut decât speranța ușoară. Speranța ușoară spune că viitorul ne va salva. Speranța onestă spune doar că viitorul ar putea ști mai multe decât știm noi acum.
Aceasta este o afirmație mai liniștită. Este, de asemenea, una mai bună.
The Longer Horizon continuă să pună o singură întrebare clară despre crioconservare, conservarea viitoare și ce poate însemna onest speranța. Aceasta este tipul potrivit de întrebare pentru un domeniu care încă trăiește între posibilitate și probă.
Article by Lea Varga ·