Cryonics Questions and Choices
Conservarea criogenică poate încetini deteriorarea. Nu poate anula deteriorarea care era deja prezentă.
Acesta este punctul dificil pe care mulți oameni îl ratează atunci când se întâlnesc pentru prima dată cu crioconservarea. Frecutul face un singur lucru foarte bine: încetinește chimia. Nu merge înapoi în timp și nu repară celulele care erau deja îmbătrânite, stresate, lipsite de oxigen sau rănite înainte de începerea răcirii.
Ce poate și ce nu poate înghețarea
Un corp viu se schimbă mereu. Celulele folosesc energie. Proteinele își schimbă forma. Membranele scurg puțin. Deșeurile se acumulează. Apar mici leziuni care sunt reparate din nou și din nou. De-a lungul unei vieți, unele dintre aceste leziuni se acumulează.
Conservarea criogenică începe după moartea legală, când scopul nu mai este să se conserve un metabolism activ. Scopul este să se conserve structura cât mai bine posibil. În crioconservare, acest lucru înseamnă răcirea corpului și încercarea de a limita daunele cauzate de procesul însuși. Înseamnă, de asemenea, încercarea de a păstra structura celulară și tisulară rămâasă disponibilă pentru o metodă viitoare de reparare, dacă aceasta va exista vreodată.
Dar conservarea nu este restaurare. Dacă o membrană celulară a fost deteriorată înainte de răcire, frigul nu o vindecă. Dacă o proteină s-a desfășurat, frigul nu o reface. Dacă un țesut era deja deficient în oxigen și începea să se degradeze, frigul doar încetinește degradarea.
De aceea cuvântul „inverse” contează. Conservarea criogenică nu inversează deteriorarea celulară acumulată. Încearcă doar să țină deteriorarea în loc.
De ce deteriorarea continuă să crească înainte de răcire
Corpul este bun la reparare, dar nu este perfect. Îmbătrânirea nu este un eveniment unic. Este un lanț lung de pierderi mici. Unele sunt inofensive la început. Altele devin grave doar când se adună.
Deteriorarea celulară poate proveni din multe surse. Lipsa de oxigen este una. Stresul mecanic este altul. Căldura, inflamația și activitatea enzimatică contează, de asemenea. După deces, echilibrul se schimbă rapid. Energia se epuizează. Reparația activă se oprește. Unele celule eșuează mai repede decât altele.
Acesta este unul dintre motivele pentru care crioconservarea acordă atât de multă importanță pregătirii, stabilizării și transportului. Acești pași au menirea de a încetini apariția unor alte leziuni înainte de începerea răcirii profunde. Ele nu sunt la fel cu repararea. Sunt o cursă împotriva pierderilor suplimentare.
Un mod util de a gândi despre acest lucru este un pahar crăpat. Dacă îl răcești cu grijă, poți împiedica crapa să se extindă. Dar nu ai făcut sticla din nou întregă.
Gheața, sticla și problema structurii
Înghețarea sună simplă. Într-un corp, nu este așa. Înghețarea obișnuită formează cristale de gheață. Aceste cristale pot rupe membranele, pot despărți structurile și pot perturba bucățile mici de țesut care contează foarte mult.
Criobiologia a petrecut decenii studiind această problemă. Lucrările lui Peter Mazur și alții au arătat că înghețarea lentă poate fi dăunătoare în special deoarece gheața se formează în interiorul sau în jurul celulelor și le poate perturba. Lucrările ulterioare privind vitrificarea au avut ca scop evitarea creșterii cristalelor prin transformarea țesutului într-o stare asemănătoare sticlei, în loc de una cristalină.
Acesta este un progres serios. Ajută la conservarea mai multor structuri. Nu creează un corp vindecat. Creează un corp care este mai puțin distrus de gheață decât ar fi fost altfel.
Punctul este simplu. O conservare mai bună poate reduce daunele adăugate. Nu șterge rana deja existentă și nu vindecă deteriorarea cauzată de moarte.
Un mic exemplu
Imaginați-vă un fruct lăsat pe o masă după ce a fost zgâriat.
Dacă îl puneți într-o cameră rece, vânătăile se pot răspândi mai lent. Fructul poate dura mai mult. Dar celulele zgâriate nu devin sănătoase din nou doar pentru că temperatura a scăzut.
Conservarea criogenică funcționează într-un mod similar, deși biologia este mult mai complexă. Răcirea poate menține starea țesutului. Nu poate face țesutul mai tânăr.
De aceea discuțiile serioase despre crioconservare nu depind de o promisiune de reparare în prezent. Ele depind de o posibilitate viitoare: că structura conservată poate fi suficient de detaliată pentru ca metodele avansate de reparare să funcționeze ulterior.
De ce ideile viitoare de reparare sunt doar idei pentru acum
Unii oameni imaginează nanoro-boturi care intră în țesutul congelat și repară fiecare piesă deteriorată. Această imagine este vividă, dar se lovește de o problemă de bază. În țesutul solid sau vitrificat la temperaturi criogenice, mișcarea este extrem de dificilă. La temperaturi foarte scăzute, țesutul nu este un loc în care mașinăriile obișnuite pot călători și lucra ușor.
De aceea scenariile viitoare de reparare în literatura crioconservării includ adesea pași complicați. Ele pot imagina scanarea țesutului mai întâi, înregistrarea structurii și abia apoi încălzirea sa suficient pentru a permite instrumentelor de reparare să se miște. Pot imagina, de asemenea, sisteme speciale de suport pentru a ține corpul împreună în timp ce are loc repararea.
Acestea sunt experimente de gândire, nu practică medicală curentă. Ele arată ce trebuie să rezolve un viitor salvator. Nu arată că salvarea este disponibilă acum.
Asta contează deoarece speranța devine instabilă când i se cere să facă munca dovezilor. Speranța onestă își ține mâinile deschise. Nu pretinde că a ajuns.
Ce încearcă cu adevărat crioconservarea să conserve
Crioconservarea nu este în principal despre conservarea căldurii, confortului sau vieții vizibile. Este despre conservarea informației din corp. Aranjamentul celulelor, membranelor, conexiunilor și altor structuri fine poate conta dacă vreo recuperare viitoare va fi vreodată posibilă.
Acesta este un scop îngust, dar serios. Explică de ce deteriorarea înainte de răcire este o astfel de problemă centrală. Cu cât corpul are mai multe leziuni deja, cu atât acea informație poate supraviețui mai puțin clar.
Totuși, corpul nu este un obiect simplu. Este un registru dens al procesului. Unele deteriorări sunt vizibile. Altele nu sunt. Unele sunt vechi. Altele sunt proaspete. O metodă de conservare poate funcționa doar cu ceea ce rămâne.
De aceea crioconservarea pune o întrebare dificilă în loc să ofere o consolare simplă. Ce supraviețuiește când moartea a început și ce ar putea știința ulterioară să facă cu ea?
Cred că aceasta este întrebarea corectă de a avea în vedere. Nu dacă frigul poate vindeca. Nu poate. Întrebarea reală este dacă o parte suficientă din structura corpului poate fi ținută în loc pentru ca o știință viitoare de reparare să conteze cu adevărat.
Aceasta este o promisiune mai mică și una mai onestă. Lasă loc pentru incertitudine. Lasă, de asemenea, loc pentru posibilitate.
The Longer Horizon se întoarce constant la acest tip de întrebare pentru că este cea care contează cel mai mult: ce poate însemna onest speranța atunci când conservarea poate proteja structura, dar nu poate anula prejudiciul care a venit înainte de aceasta.
Article by Lea Varga ·