Standby, Stabilization and Transport
Protocolurile de stabilizare și transport prelungesc speranța de viață încetinind deteriorarea după moartea legală. Ele nu prelungesc viața unei persoane în viață în prezent. Ele prelungesc perioada de timp în care un corp poate ajunge la o echipă de conservare.
Această diferență contează.
După deces, inima oprește circulația sângelui. Creierul și alte organe pierd oxigen. Celulele încep să cedeze. În crionică, echipele de standby lucrează după o declarare autorizată a decesului. Sarcina lor este de a încetini această deteriorare. Pot folosi răcirea, compresiile toracice, medicamente și mașini care pompează sângele și oxigenul.
Scopul este timpul.
Transportul adaugă o altă componentă aceleiași probleme. Un pacient poate nu se afla lângă o instalație de conservare. Drumurile, granițele, vremea, documentele și distanța pot toate întârzia îngrijirea. Un plan clar de transport ajută echipa să mențină corpul rece și susținut până la următoarea etapă.
De aceea titlul vorbește despre speranța de viață. El folosește expresia într-un sens special. Protocolurile nu dovedesc că o persoană va învia din nou. Ele îmbunătățesc șansele ca corpul, în special creierul, să ajungă la depozitarea pe termen lung cu mai puțină deteriorare suplimentară.
Trebuie să fiu atent cu cuvântul „îmbunătăți”. Nu înseamnă că rezultatul este cunoscut. Înseamnă că mai puțină întârziere și mai puțin timp cald sunt, în general, mai bune pentru țesut. Știința nu poate încă să arate că un pacient uman conservat poate fi reanimat.
Ceasul pornește înainte de transport
Primele ore sunt adesea cea mai grea parte. Răcirea încetinește activitatea chimică. Nu oprește toată deteriorarea. Fluxul sanguin contează, de asemenea, deoarece doar frigul nu poate aduce oxigen țesuturilor.
O echipă de transport poate folosi o pompă pentru a muta o soluție rece prin vasele de sânge. Aceasta poate răci corpul și poate transporta substanțe chimice protectoare prin organe. Astfel de substanțe sunt menite să reducă formarea gheții în timpul răcirii ulterioare.
Numele tehnic pentru acest proces este perfuzie. În termeni simpli, înseamnă mutarea fluidului prin vasele de sânge. O perfuzie bună depinde de starea vaselor, de timpul scurs de la deces și de îngrijirea acordată înainte ca echipa să ajungă.
O întârziere lungă poate cauza mai mult rău. La fel și o circulație proastă în timpul stabilizării. Aceste probleme pot afecta creierul în moduri pe care tehnologia viitoare nu le poate repara. Din acest motiv, standby-ul nu este un serviciu mic adăugat la final. Este parte a efortului de conservare însuși.
Transportul are, de asemenea, o latură practică. Corpul trebuie să rămână rece, protejat și corect susținut. Echipa trebuie să țină registre și să gestioneze predările. O detaliu ratat poate adăuga întârziere. Transportul transfrontalier poate aduce reguli și documente diferite în proces.
Cerințele variază în funcție de țară și circumstanțe personale. Furnizorii, spitalele, autoritățile și familiile pot avea, de asemenea, roluri diferite. Aceste aspecte sunt adesea mai puțin vizibile decât știința, totuși ele pot modela cronometrul.
Ce cercetarea actuală poate și nu poate arăta
Cercetarea privind conservarea organelor oferă un motiv pentru o speranță prudentă. Oamenii de știință au prelungit timpul de depozitare al unor organe. Noile metode includ perfuzia mecanică, răcirea profundă și vitrificarea. Vitrificarea vizează răcirea țesutului într-o stare asemănătoare sticlei, fără cristale mari de gheață.
Într-o linie recentă de cercetare, rinichii de șobolani au fost răciți la temperaturi foarte scăzute, depozitați pentru o perioadă lungă, încălziți și transplantati. Rinichii au susținut ulterior animalele. Acesta a fost un rezultat major pentru conservarea organelor.
A fost, de asemenea, un studiu pe șobolani.
Acest punct trebuie să rămână clar. Un organ care funcționează după conservare nu este același lucru cu un întreg corp uman reanimat după crionică. Scara este diferită. Deteriorarea este diferită. Creierul este, de asemenea, mult mai complex decât un rinichi.
Îngrijirea transplantei umane se confruntă încă cu limite de timp stricte. Inimile pot fi utilizabile doar pentru câteva ore în condițiile comune de depozitare la rece. Rinichii pot dura mai mult, adesea aproximativ o zi sau mai mult. Unele instrumente noi pot extinde aceste ferestre, dar banca rutinară de organe nu este încă disponibilă în modul larg pe care îl imaginează mulți oameni.
Aceste rezultate susțin o afirmație restrânsă. O răcire și un transport mai bune pot conserva țesutul viu pentru mai mult timp. Ele nu dovedesc că crionica poate restaura o persoană.
Această limită nu face munca inutilă. Ne spune ce fel de progres a fost realizat. Dovezile cele mai puternice astăzi privesc celulele, țesuturile, organele și animalele. Reanimarea umană crionică nu a fost demonstrată.
Sensul onest al „mai mult timp”
Pentru crionică, mai mult timp înseamnă mai puțină deteriorare suplimentară înainte de depozitarea pe termen lung. Acest lucru ar putea conta dacă instrumentele viitoare de reparare devin suficient de puternice. Ar putea, de asemenea, conta mai puțin decât se spera dacă rana originală este prea severă.
Starea creierului este centrală. Memoria, personalitatea și alte caracteristici mentale depind de structuri fine din interiorul său. Metodele actuale încearcă să protejeze acele structuri. Ele nu arată că conservarea structurii garantează supraviețuirea, identitatea sau conștiința.
Aici este locul unde speranța are nevoie de o frontieră. Este corect să spunem că stabilizarea și transportul pot proteja opțiunile viitoare. Nu este corect să le numim o cale dovedită spre o viață reinnoită.
De asemenea, cred că expresia „speranță de viață” poate induce în eroare. În medicina obișnuită, speranța de viață înseamnă durata probabilă a vieții unei persoane în viață. În crionică, expresia poate descrie o fereastră de conservare mai lungă după deces. Acestea nu sunt același lucru.
Un raport atent ar trebui să spună ce s-a îmbunătățit. Cronometrul, răcirea, circulația, planificarea transportului și conservarea organelor au câștigat toate din cercetare. Limitele sunt la fel de reale. Niciun pacient uman crionic nu a fost reanimat, iar nicio metodă prezentă nu poate promite acel rezultat.
Acest lucru lasă o întrebare serioasă. Câtă valoare ar trebui să acorde o persoană unei mici șanse care depinde de știința viitoare? Răspunsul este personal. Depinde, de asemenea, de cost, lege, nevoile familiei, practicile furnizorilor și detaliile planului. Aceste fapte variază în Europa și între cazurile individuale.
Pentru mine, partea cea mai puternică a acestei cercetări este afirmația sa modestă. Protocoluri mai bune pot reduce deteriorarea. Pot conserva mai multe informații pentru reparația viitoare. Acesta este un scop util chiar și când rezultatul final este necunoscut.
Orizontul mai lung începe cu cronometrarea cinstită. Fiecare oră după deces poate afecta starea țesutului. Fiecare îmbunătățire în răcire și transport poate proteja unele dintre acele țesuturi. Totuși, distanța dintre conservare și reanimare este încă mare.
Orizontul Mai Lung rămâne cu o singură întrebare clară: ce pot oferi crionica și conservarea viitoare și ce poate semnifica onest speranța atunci când niciun pacient uman nu s-a întors încă?
Article by Lea Varga ·