Cryonics Questions and Choices
Crioconservarea începe după moartea legală. Corpul este răcit și conservat în speranța că medicina viitoare va repara deteriorările. Acest proces se confruntă cu o problemă dificilă: leziunile nu se opresc la moarte. Inflamația poate continua și poate agrava daunele deja cauzate de hipoxie.
Etilatul de piruvat este o substanță chimică mică, înrudită cu piruvatul, o substanță utilizată în producția normală de energie celulară. În medii experimentale, acesta poate reduce inflamația și anumite forme de leziuni tisulare. Acest lucru îl face interesant pentru crioconservare. Nu face crioconservarea sigură sau dovedită. Este doar un posibil ajutor într-un proces mult mai vast.
De ce contează inflamația
Prima leziune apare adesea înainte de a începe conservarea. O persoană poate suferi un stop cardiac, o pierdere a fluxului sanguin sau o perioadă lungă fără suficient oxigen. Celulele intră în stres. Furnizarea lor de energie scade. Pereții celulari se pot slăbi, iar țesuturile deteriorate pot elibera semnale care alarmează sistemul imunitar.
Aceste semnale pot declanșa inflamația. Inflamația este răspunsul organismului la vătămare. Poate ajuta la combaterea infecțiilor și la eliminarea țesuturilor deteriorate în timpul vieții. Totuși, după o pierdere severă de oxigen, același răspuns poate agrava leziunea. Organismul are puține șanse de recuperare în mod obișnuit, dar semnalele inflamatorii se pot răspândi totuși prin țesuturi.
Fluxul sanguin poate provoca un alt val de leziuni. Când circulația revine la țesutul lipsit de oxigen, reacțiile chimice pot produce molecule dăunătoare numite specii reactive de oxigen. Acest model este cunoscut sub denumirea de leziune prin ischemie-reperfuzie. În termeni simpli, țesutul poate suferi atât în timpul pierderii fluxului sanguin, cât și atunci când fluxul revine.
Echipele de crioconservare lucrează în acest interval dificil. Stabilizarea poate include răcirea, suportul circulator și medicamentele. Scopul este de a încetini deteriorarea suplimentară înainte de transport și conservarea pe termen lung. Un medicament care reduce inflamația s-ar putea integra în aceste eforturi.
Ce ar putea face etilatul de piruvat
Cercetările despre etilatul de piruvat s-au concentrat pe șoc, leziunile organice și deteriorarea prin ischemie-reperfuzie. Studiile efectuate pe animale și în laborator sugerează că poate reduce semnalele inflamatorii, limita stresul oxidativ și proteja energia celulară în anumite condiții. Unele lucrări leagă efectele sale de activitatea redusă în căile care activează inflamația.
Ideea nu este că etilatul de piruvat repară țesutul mort. Nu o face. Valoarea sa posibilă este mai timpurie și mai limitată. Poate reduce daunele secundare într-o perioadă în care celulele luptă și țesuturile sunt expuse la inflamație.
Acest aspect contează deoarece crioconservarea nu este un eveniment unic. Este un lanț. Inima se oprește. Fluxul sanguing se termină. Începe stabilizarea. Corpul este răcit. O soluție de perfuzie circulă prin sistemul vascular. Substanțele chimice crioprotectoare pătrund în țesuturi. Apoi, corpul este răcit la o temperatură foarte scăzută.
Fiecare etapă poate crea stres. Inflamația este o parte a acestui stres. Toxicitatea chimică, formarea gheții, răcirea inegală, circulația deficitară și pierderea anterioară de oxigen sunt alte părți ale acestui stres. Etilatul de piruvat nu poate rezolva toate acestea.
Cel mai util mod de a-l înțelege este ca pe un medicament de suport posibil. Ar putea ajuta la crearea unor condiții mai bune pentru restul procedurii. Acest lucru este diferit de a-l considera o metodă de conservare în sine.
Punctul pe care oamenii îl confundă adesea
O greșeală comună este tratarea efectului antiinflamator ca dovadă a conservării creierului. Cele două idei sunt legate, dar nu sunt egale.
Mai puțină inflamație poate însemna mai puține daune în unele țesuturi. Nu demonstrează că structura fină a unui creier uman a fost conservată suficient de bine pentru o viitoare reanimare. Nu demonstrează că memoria, personalitatea sau conștiința pot fi recuperate. Niciun pacient uman din crioconservare nu a fost reanimat.
Dovezile necesită, de asemenea, o manipulare atentă. Rezultatele obținute de la celule, animale sau organe izolate pot arăta că o substanță are efecte biologice utile. Ele nu pot demonstra că aceeași substanță îmbunătățește crioconservarea umană. Crioconservarea umană implică un cronogramă neobișnuită, leziuni severe, temperaturi foarte scăzute, perfuzii complexe și condiții care variază de la caz la caz.
Cuvântul „ajută” necesită deci o interpretare modestă. Etilatul de piruvat poate ajuta anumite părți ale efortului. Nu este o garanție. Nu este un tratament administrat unei persoane în viață. Procedurile de crioconservare încep doar după o declarare autorizată a morții.
Există, de asemenea, o întrebare practică privind cronologia. Un medicament se poate comporta diferit înainte de pierderea oxigenului, în timpul stabilizării sau după revenirea circulației. Doza, calea de administrare, temperatura, chimia sângelui și interacțiunea cu alte medicamente îi pot schimba efectul. Un rezultat într-un model poate să nu se transfere perfect într-un caz de conservare umană.
De aceea, protocoalele medicamentoase sunt mai mult decât liste de compuși promițători. Sunt planuri pentru o urgență biologică în schimbare. Echipele trebuie să ia în considerare ordinea medicamentelor, starea pacientului, echipamentul disponibil, timpul de transport și limitele medicale și legale locale. Un medicament care pare util într-un anumit context s-ar putea să nu se potrivească în altul.
Etilatul de piruvat aparține, de asemenea, unui grup mai larg de încercări de a controla deteriorarea după o vătămare severă. Unele compuțe vizează cheagurile de sânge. Altele reduc metabolismul, susțin circulația sau modifică căile inflamatorii. Scopul nu este de a inversa moartea la locul incidentului. Scopul este de a încetini pierderea informației înainte de a începe conservarea.
Această distincție poate părea rece, dar este onestă. Crioconservarea depinde de conservarea unei cantități suficiente de structură biologică pentru un proces viitor de reparare. Domeniul nu știe dacă această reparare va fi posibilă. Poate totuși să întrebe ce forme de deteriorare ar putea fi reduse astăzi.
Un compus mic în interiorul unei mari incertitudini
Interesul față de etilatul de piruvat provine dintr-o idee rațională: inflamația poate agrava leziunile tisulare, așa că reducerea inflamației poate proteja țesutul. Studiile experimentale susțin părți din această idee. Ele nu rezolvă problema crioconservării.
Acest lucru lasă compusul într-o poziție intermediară. Este mai mult decât o speranță vagă, deoarece efectele sale biologice au fost studiate. Este mai puțin decât dovezi consolidate de crioconservare, deoarece nu există date privind reanimarea umană.
Această poziție intermediară este familiară în știința conservării. O procedură poate avea un scop clar fără a avea un rezultat final dovedit. Răcirea încetinește metabolismul. Perfuzia poate distribui substanțe chimice. Agenții crioprotectori pot reduce formarea gheții. Niciunul dintre aceste fapte nu dovedește că o persoană conservată se poate întoarce ulterior la viață.
Pentru mine, aici este unde limbajul atent contează. „Poate reduce leziunile inflamatorii” este o afirmație utilă. „Protejează persoana pentru o viitoare reanimare” merge prea departe. Prima descrie o posibilitate limitată. A doua transformă incertitudinea într-o promisiune.
Etilatul de piruvat și-ar putea câștiga un loc în cercetare și în discuțiile despre stabilizare deoarece abordează o sursă reală de vătămare. Rolul său rămâne parte dintr-o întrebare mai mare privind cronologia, deteriorarea țesuturilor și conservarea informațiilor cerebrale. Acea întrebare este încă deschisă.
The Longer Horizon pune o singură întrebare clară despre crioconservare, conservarea viitoare și ceea ce speranța poate semnifica onest. Etilatul de piruvat oferă un răspuns liniștit: speranța poate începe prin reducerea unui tip de deteriorare, fără a pretinde că întregul viitor este cunoscut.
Article by Lea Varga ·