Cryonics Questions and Choices
De Wolf consideră protocolul salmensuu eficient în biostaza medicală
Ce înseamnă „eficient” când oamenii vorbesc despre biostaza medicală? Este o întrebare legitimă, deoarece cuvântul poate suna mai ferm decât permite dovada reală.
În crionice, biostaza medicală înseamnă încetinirea corpului atât de profund încât deteriorarea nu se mai agravează. Nu este o vindecare. Nu este o revigorare. Este o metodă de conservare care începe abia după ce moartea legală a fost declarată. Această limită contează. Păstrează promisiunea domeniului onestă.
Protocolul discutat se construiește în jurul unei secvențe simple. În primul rând vine standby-ul și declanșarea. O echipă este pregătită atunci când un caz este anticipat sau urgent. Apoi urmează stabilizarea. Scopul este răcirea rapidă a pacientului, susținerea circulației și respirației cât permite situația și limitarea leziunilor cauzate de lipsa de oxigen. După aceea, începe perfuzia. Sângele este înlocuit cu o soluție protectoare. Apoi corpul este răcit la temperatura de depozitare criogenică.
Această secvență este ușor de spus și greu de făcut. Timpul este inamicul. Chiar și micile întârzieri pot conta. Munca practică începe înainte ca pacientul să părăsească vreodată camera, cu transportul, comunicațiile, pașii legali și o echipă care știe cine face ce. În viața reală, aspectul uman al protocolului este adesea partea cea mai dificilă.
Un mod util de a gândi lucrurile este acesta: biostaza nu este o singură acțiune, ci un lanț. Dacă un singur inel cedează, rezultatul poate suferi. Răcirea ajută la încetinirea leziunilor. Perfuzația ajută la reducerea formării gheții. Depozitarea pe termen lung ajută la prevenirea descompunerii suplimentare. Fiecare pas îl servește pe cel următor.
Un exemplu mic face acest lucru mai clar. Imaginați-vă un pacient care tocmai a fost declarat mort într-un spital îndepărtat de facilitatea de depozitare. Echipa locală începe imediat răcirea. Ei stabilizează corpul, împiedică coagularea sângelui și îl pregătesc pentru transfer. În timpul transportului, scopul nu este confortul în sensul medical obișnuit. Scopul este protejarea structurii. Această structură este ceea cu ce ar trebui să lucreze viitoarele reparații, dacă devin vreodată posibile.
Aici contează limbajul atent. Unii oameni vorbesc ca și cum conservarea ar însemna deja supraviețuire. Nu înseamnă. Niciun pacient crionic uman nu a fost revigorat. Acest fapt trebuie să rămână vizibil. Un creier conservat poate păstra o cantitate mare de structură, iar structura face parte din poveste, dar nu dovedește prin ea însăși că o persoană poate fi readusă la viață. Distanta dintre conservarea informației și restabilirea vieții este încă largă.
Totuși, ideea nu este goală. Conceptele viitoare de reparație încearcă să răspundă la întrebarea dificilă despre cum ar putea fi reparat vreodată orice pacient deteriorat. Un model descompune acest lucru în trei părți. În primul rând, colectează informații din structura conservată. În al doilea rând, stabilește cum să corecteze deteriorarea. În al treilea rând, execută reparația cu instrumente care nu există încă în formă clinică. Aceasta poate suna abstract, dar este o încercare serioasă de a transforma speranța într-un plan tehnic, nu într-o dorință.
Adevărul simplu este că crionicele trăiesc între ceea ce se face acum și ceea ce s-ar putea face mai târziu. Standby-ul, stabilizarea, transportul și depozitarea sunt partea curentă a muncii. Reparația aparține părții viitoare. Domeniul depinde de ambele, dar nu sunt același lucru.
Consider că această distincție este utilă deoarece menține emoția curată. O persoană poate avea grijă de crionice fără a pretinde că este o știință stabilită. O persoană poate fi deschisă către reparații viitoare fără a le numi o garanție. Acesta este terenul de mijloc onest. Nu este rece. Este pur și simplu atent.
Conversația despre biostaza medicală atinge și idei digitale. Unii oameni întreabă dacă registrele, modelele sau o copie digitală ar putea ajuta vreodată la restabilirea identității. Aceasta este o întrebare serioasă, dar nu înlocuiește structura conservată. O urmă digitală poate spune multe despre o persoană. Nu, prin ea însăși, restabilește persoana.
Așadar, lecția nu este că crionicele au câștigat. Nu au câștigat. Lecția este că cele mai bune protocoale ale sale încearcă să conserve suficientă structură pentru a menține deschisă o posibilă viitor. Aceasta este o afirmație mai restrânsă, dar este una reală.
Dacă acest subiect rămâne cu tine, probabil pentru că atinge o nevoie umană mai veche decât orice mașină. Dorim ca timpul să însemne ceva. Dorim ca viețile neterminate să nu se termine într-o ștergere pură. The Longer Horizon se întoarce la aceeași întrebare într-un mod liniștit: ce poate însemna onest speranța când viitorul este încă atât de incomplet?
Article by Lea Varga ·