Preservation Science and Its Limits
Corpul înghețat este o simplă expresie pentru un fapt dur. Corpurile umane nu îngheață cu adevărat în scopul conservării. În crionice, scopul nu este de a transforma un cadavru într-un corp congelat normal. Scopul este de a-l răci rapid, de a limita daunele și de a-l depozita la temperaturi foarte scăzute, sperând că știința viitorului va putea face mai mult.
Acesta este răspunsul simplu și contează. Cuvântul „înghețare” este unul negativ aici, deoarece gheața poate sfâșia celulele. Ce încearcă să facă grupările de crionică este, în schimb, utilizarea fluidelor crio protectoare. Acestea sunt lichide speciale care ajută la reducerea formării gheții. Corpul este apoi răcit până când țesutul devine mai mult ca sticla decât ca un bloc de gheață. Acest proces se numește vitrificare. Este un cuvânt mai bun decât înghețarea, dar nu este același lucru cu conservarea reală a unui corp viu.
Cred că acesta este locul unde mulți oameni se pierd. Imaginea din minte este cea a unei persoane care doarme în gheață, așteptând calm viitorul. Procesul real este mai puțin ordonat. Crionica începe doar după o declarație legală de deces. Nu este un tratament pentru o persoană în viață. După aceea, timpul contează foarte mult. Corpul trebuie răcit, manipulat și transportat cu grijă. Dacă acest lucru întârzie, daunele cresc rapid.
Chiar și așa, scopul nu este un corp pregătit să se trezească. Scopul este de a menține o anumită structură biologică să nu se degradeze prea mult. Aceasta este o afirmație mult mai modestă. Este, de asemenea, motivul pentru care crionica rămâne controversată. Oamenii pot indica celule, țesuturi, embrioni sau organe mici care au fost conservate în medii de cercetare. Dar acest lucru nu este același lucru cu readucerea la viață a unui om întreg. Niciun pacient crionic uman nu a fost reanimat.
Acest fapt este muchia ascuțită a subiectului. Este ușor să auzi cuvinte precum conservare, depozitare sau vitrificare și să crezi că viitorul este deja parțial rezolvat. Nu este așa. Ceea ce este rezolvat, cel puțin parțial, este modul de a încetini daunele după moarte. Ceea ce nu este rezolvat este recuperarea unei persoane. Nu știm cum să restaurăm creierul, corpul, memoria și mintea unui om după depozitarea criogenică. Nu avem dovezi că acest lucru se poate face.
Consider că această distincție este importantă, deoarece speranța poate deveni neglijentă foarte repede. Un corp conservat nu este același lucru cu o viață conservată. Forma unui creier conservat nu este dovada revenirii memoriei sau a sinelui. O copie digitală, un arhivă sau un model AI nu garantează nici ele supraviețuirea. Aceste idei pot fi interesante în sine, dar nu închid prăpastia dintre depozitare și persoana umană.
Există, de asemenea, un aspect practic pe care oamenii uneori îl ratează. Crionica nu este un singur lucru simplu de la început la sfârșit. Există standby-ul, ceea ce înseamnă supraveghere și pregătire aproape de final. Există stabilizarea, care vizează încetinirea daunelor după declararea morții legale. Urmează transportul către instalație. Apoi există pasul însuși al conservării. Fiecare parte depinde de timing, echipamente și reguli locale. Cerințele pot varia în funcție de țară și de circumstanțele personale.
Această variație este mai importantă decât recunosc multe broșuri optimiste. Cazurile transfrontaliere pot fi complexe. Formele legale, finanțarea și regulile furnizorilor nu arată la fel în toate locurile. Cred că este mai sănătos să numim acel fapt simplu decât să-l ascundem în spatele unui limbaj neted. O întrebare serioasă despre crionică are și o formă legală și practică serioasă, chiar înainte ca cineva să vorbească despre știință.
Limita științifică este încă cea principală. Corpul nu îngheață cu adevărat în sensul simplu, vechi al cuvântului. Este răcit într-un mod controlat. Apa din țesut este gestionată cât mai bine permite practica actuală. Totuși, procesul aduce totuși riscuri, stres și leziuni tisulare. Cu cât corpul este mai rece, cu atât biologia obișnuită poate ajuta mai puțin. De aceea, munca depinde de idei viitoare de reparare, nu de vindecări prezente.
Și este aici onestitatea trebuie să rămână aproape de speranță. Crionica nu înseamnă același lucru cu a spune: „Această persoană se va întoarce.” Este o pari pe cunoștințele viitoare, nu un salvament finalizat. Unii oameni pot accepta asta. Alții nu. Ambele reacții mi se par plauzibile. Ceea ce nu ar trebui făcut este estomparea liniei și numirea unei depozități incerte drept o promisiune.
Așadar, când cineva întreabă despre o persoană înghețată, cel mai bun răspuns este scurt și clar. Corpurile umane nu îngheață cu adevărat în scopul conservării. Ele sunt răcite și protejate chimic în măsura în care permit metodele actuale, dar nu sunt conservate într-un mod care să facă posibilă reanimarea astăzi. Cea mai profundă incertitudine rămâne aceeași: dacă știința viitorului poate repara daunele suficient de bine pentru a restabili o viață umană și, dacă da, ce fel de revenire ar fi aceasta cu adevărat.
The Longer Horizon ține acel tip de întrebare în vedere. Întreabă ce poate însemna cu onestitate speranța atunci când viitorul este real, dar niciodată garantat.
Article by Lea Varga ·