Cryonics Questions and Choices
Un pacient de la o clinică de crioconservare pune o întrebare dificilă. Dacă corpul a fost răcit și conservat după moartea legală, ce ar fi necesar pentru a readuce acea persoană la viață?
Răspunsul, în această linie de gândire, este medicina nanometrică. Nu uneltele actuale din spitale, ci dispozitive medicale viitoare suficient de mici pentru a funcționa în interiorul celulelor, vaselor de sânge și al țesuturilor deteriorate. Ideea este simplă la esența sa. Dacă conservarea a protejat destulă structură, atunci repararea ar putea inversa într-o zi mare parte din deteriorare.
Aceasta este promisiunea. Limita este la fel de clară. Niciun pacient uman de crioconservare nu a fost reanimat. Așadar, acesta nu este un raport despre o metodă funcțională. Este o teorie despre cum s-ar putea întâmpla reanimarea într-o zi.
Propunerea pornește de la un fapt practic. Un corp conservat nu este un obiect gol. El conține încă structură. Unele părți pot fi grav deteriorate de lipsa oxigenului, de perfuzie, de gheață, de dezgheț sau de depozitarea pe termen lung. Dar nu toate urmele persoanei sunt șterse. Speranța este că rămân suficiente detalii fine pentru a ghida repararea.
Aici intervine medicina nanometrică. În acest context, ea înseamnă mașini microscopice de reparare. Sunt imaginate ca dispozitive care ar putea inspecta țesutul, a se deplasa prin vase, a elimina resturile, a repara membranele și a reconstrui piesele sparte una câte una. Aceeași idee include și fabricația atomic precisă, ceea ce înseamnă construirea de unelte și piese cu control foarte fin asupra materiei.
Un mod util de a gândi despre asta este următorul: corpul conservat devine un proiect de reparație. Mai întâi, sistemul trebuie să vadă ce există acolo. Apoi trebuie să decidă ce trebuie reparat. Apoi trebuie să execute reparația.
Ce ar trebui să facă mai întâi reanimarea
Primul pas este cartografierea. Un sistem viitor de reparații ar avea nevoie să scaneze corpul la mai multe scale. Ar începe cu vasele mari, apoi ar trece la vasele mai mici, apoi la detaliile țesutului și ale celulei. Acest lucru se datorează faptului că deteriorarea nu este uniformă. Unele regiuni pot fi intacte. Altele pot fi sfâșiate, congelate sau alterate chimic.
După aceea vine excavația. Acesta este un cuvânt simplu pentru îndepărtarea barierelor. Gheața, resturile, fluidul deteriorat și structurile sparte pot bloca accesul la țesut. Înainte ca repararea să poată începe, aceste obstacole trebuie eliminate într-un mod controlat. Scopul nu este să curățăm corpul complet. Scopul este să expunem ceea ce mai există și să protejăm ceea ce se mai poate salva.
Apoi apare o structură de suport temporară. Textul din spatele acestei idei îi spune vasuloid. În limbaj simplu, este un sistem circulator de înlocuire. Ar căptuși spațiile din interiorul corpului și ar ajuta la gestionarea transportului în timp ce sistemul vascular original este inspectat și reparat. Acest lucru este important deoarece mulți pași ulterior depind de mutarea moleculelor în și afară cu precizie.
Un mic exemplu ajută. Imaginați-vă o țeavă crăpată ascunsă în spatele unui perete. Înainte ca cineva să poată repara țeava, trebuie să o găsească, să deschidă accesul, să elimine blocajul și să mențină apa în mișcare în jurul zonei de lucru. Planificarea reanimării funcționează într-un mod similar, cu excepția faptului că „țeava” este biologia, iar lucrarea trebuie să aibă loc la multe niveluri simultan.
Ce ar trebui să inverseze repararea
Deteriorarea în crioconservare poate începe chiar înainte ca conservarea să înceapă. Persoana poate suferise de boală, rănire sau lipsă de oxigen înainte de moartea legală. Apoi poate exista o întârziere înainte de răcire. După aceea, perfuzia poate cauza propria sa deteriorare dacă sângele este dislocat sau țesuturile sunt stresate. Congelarea sau vitrificarea pot adăuga și mai multă vătămare. Depozitarea și dezghețarea pot adăuga și mai mult.
Un viitor sistem de reparare nanomedicală ar trebui să facă față tuturor acestora. Ar avea nevoie să restaureze membranele, să elimine substanțele nedorite, să repare celulele și să înlocuiască părțile care nu se pot salva. Ar trebui, de asemenea, să gestioneze creierul cu grijă specială. Acolo este unde identitatea personală contează cel mai mult.
Afirmația centrală aici nu este că identitatea este magică. Este că memoria și personalitatea sunt purtate de structura fizică. Dacă o parte suficientă din acea structură supraviețuiește, atunci o parte din persoană poate fi recuperabilă. Aceasta este o afirmație serioasă, dar este totuși o afirmație, nu o dovadă. Ea depinde de câtă informație structurală rămâne după vătămare și depozitare.
De aceea modelul de reparare este precaut. Nu presupune că fiecare pacient poate fi restaurat în totalitate. Pune o întrebare mai îngustă. Ce se poate recupera din starea conservată reală?
Răspunsul ar varia probabil de la caz la caz. Unii pacienți pot avea mai multă structură conservată decât alții. Unii pot avea mai puțină deteriorare din cauza întârzierii, perfuziei sau congelării. Teoria nu promite același rezultat pentru toți ei.
De ce computația contează la fel de mult ca uneltele
Medicina nanometrică singură nu este suficientă în acest concept. Sistemul are nevoie și de computație. Trebuie să citească datele de scanare, să estimeze ce s-a pierdut, să modeleze părțile lipsă și să planifice secvența de reparare. Acest lucru înseamnă că procesul de reanimare nu este doar mecanic. Este și informativ.
Acest punct este ușor de ratat. Oamenii imaginează adesea reanimarea ca un singur eveniment dramatic. În acest model, este mai aproape de o reconstrucție medicală lungă. Sistemul studiază pacientul, piesă cu piesă, apoi execută un plan de reparație construit pe baza acelui date.
Acesta este, de asemenea, motivul pentru care ideea rămâne speculativă. Ea cere trei abilități viitoare simultan. Scanarea la scară fină. Repararea moleculară precisă. Și suficientă putere de calcul pentru a da sens stării deteriorate a corpului. Niciuna dintre acestea nu este disponibilă astăzi la nivelul necesar pentru reanimarea în crioconservarea umană.
Totuși, conceptul are o formă disciplinată. Nu se bazează doar pe speranțe nerealiste. Încearcă să conecteze știința conservării, biologia și ingineria într-o singură secvență. Acest lucru îi oferă un fel de seriozitate pe care sloganurile simple nu o au.
Pentru cititorii care țin la crioconservare, acea seriozitate contează. Speranța nu este aceeași cu certitudinea. O posibilitate viitoare adevărată ar trebui descrisă cu limitele sale în vedere.
Ce vă oferă această lecție este o imagine clară a logicii din spatele reanimării în criostază bazate pe medicină nanometrică. Puteți acum urma lanțul de bază: scanați corpul conservat, deblocați accesul, construiți suport temporar, analizați deteriorarea și reparați ceea ce se poate repara. Puteți vedea, de asemenea, de ce ideea este promițătoare fără a fi dovedită.
Aceasta este genul de întrebare pe care The Longer Horizon îl pune continuu: ce poate semnifica onest speranța când timpul, deteriorarea și medicina viitoare sunt toate parte din aceeași poveste?
Article by Lea Varga ·