Cryonics Questions and Choices
Criostazia ridică o întrebare dificilă: poate o persoană să mai fie aceeași persoană după o înghețare îndelungată, o reparație atentă și o trezire viitoare pe care nimeni nu poate dovedi încă că este posibilă?
Această întrebare contează deoarece criogenica se bazează pe conservare, nu pe certitudine. Speranța este că dacă structura cerebrală adecvată este menținută în poziție, medicina viitoare ar putea repara dauna într-o zi și readuce persoana. Dar niciun pacient criogenic uman nu a fost niciodată reanimat, iar acest fapt ar trebui să rămână vizibil de la început.
Ce înseamnă identitatea în criogenică
Oamenii își imaginează adesea identitatea ca pe o scânteie ascunsă unică. Criogenica o tratează ca pe ceva fizic și specific. Memoria, obiceiurile, abilitățile și simțul sinelui sunt considerate a depinde de structura creierului.
De aceea, criogenica acordă atât de multă atenție creierului. Dacă modelul se pierde, persoana s-ar putea pierde și ea. Dacă o parte suficientă din acel model supraviețuiește, atunci unii gânditori cred că reparația viitoare ar putea totuși găsi persoana acolo.
Aici începe și incertitudinea. Nu știm încă exact care detalii ale structurii cerebrale sunt suficiente pentru a păstra identitatea. Știm foarte multe despre celulele și chimia creierului. Nu știm destul pentru a promite că conservarea egalează supraviețuirea personală viitoare.
Aceasta este tensiunea centrală. Criogenica poate conserva baza fizică a identității. Nu poate dovedi că reanimarea va readuce același sine trăit.
Cum este imaginată reanimarea
Cele mai serioase idei de reanimare nu privesc dezghețarea simplă. Ele imaginează un proces lung de reparație. Primul pas ar fi anulare daunelor provocate de îngheț, moarte și timp.
Într-un model comun, sistemele viitoare ar lucra la nivelul celulelor și moleculelor. Dispozitive mici de reparație ar curăța vasele blocate, ar restaura circulația și ar repara țesutul deteriorat bucata cu bucata. Într-o versiune mai avansată, aceste dispozitive ar fi capabile să inspecteze celulele, să identifice structurile rupte și să reconstruiască ceea ce lipsește.
Aceasta sunte departe pentru că este departe. De asemenea, se bazează pe un lanț de presupuneri. Uneltele viitoare ar avea nevoie să repare rănile cauzate de lipsa de oxigen, îngheț, îmbătrânire și boala sau trauma inițială care au dus la conservare. Ar trebui, de asemenea, să facă acest lucru fără a distruge informațiile care fac persoana ceea ce este.
Vechiul vis de a încălzi pur și simplu un corp conservat și de a începe din nou nu este versiunea serioasă. Versiunea serioasă este repararea întâi, reanimarea mai târziu. Este un proiect medical viitor, nu un fapt prezent.
De ce conservarea nu este aceeași cu dovada
Aici onestitatea contează cel mai mult. Un creier conservat nu este același lucru cu o persoană reanimată. O înregistrare digitală a cuiva nu este dovada conștiinței. Un model AI construit pe baza unei povești de viață nu este o garanție a identității.
Aceste lucruri ne pot ajuta să reflectăm asupra continuității, memoriei și personalității. Ne-ar putea chiar ajuta sistemele viitoare să facă presupuneri atentă. Dar niciuna dintre ele nu ne poate spune, astăzi, dacă viața subiectivă revine.
De aceea, domeniul conviețuiește cu incertitudinea. Afirmația nu este „acesta va funcționa”. Afirmația este mai aproape de „dacă reparația viitoare devine posibilă, conservarea ar putea lăsa o cale deschisă”. Aceasta este o diferență serioasă.
Pentru unii oameni, această diferență este suficientă pentru a considera criogenica o alegere semnificativă. Pentru alții, este un stuf prea subțire. Ambele reacții sunt plauzibile.
Un mic exemplu
Imaginează-ți o scrisoare manuscrisă stocată într-o cutie umedă. Dacă cerneala se estompează, părți din mesaj dispar. Dacă hârtia se rupe, unele cuvinte nu pot fi citite deloc. Dar dacă cutia este deschisă la timp, iar hârtia este uscată și reparată, mai mult din mesaj ar putea supraviețui.
Scrisoarea nu este cititorul. Totuși, cuvintele poartă identitatea într-un mod simplu. Numele, stilul și sensul rămân legate de semnele de pe pagină.
Criogenica tratează creierul puțin ca acea scrisoare, doar mult mai delicat. Scopul este de a păstra semnele care contează. Problema este că pagina este vie, complexă și greu de reparat după ce dauna a început.
Ce ar trebui să ia un cititor atent din aceasta
Criogenica este o întrebare serioasă despre viitor, nu un răspuns stabilit. Întreabă dacă o structură suficientă poate fi conservată pentru ca o știință ulterioară să reconstruiască o persoană. Aceasta este o posibilitate reală de luat în considerare.
Dar posibilitatea nu este promisiune. Decalajul între țesutul conservat și sinele care revine este încă larg. Nimeni nu poate închide onest acest decalaj cu o afirmație încrezătoare.
De aceea, cea mai responsabilă perspectivă este răbdătoare și simplă. Criostazia poate păstra indiciile identității. Ar putea chiar conserva suficient pentru ca reparația viitoare să aibă o șansă. Nu oferă o rută cunoscută înapoi.
Găsesc acest tip de adevăr mai ușor de crezut decât confortul îmbrăcat în certitudine. Lasă loc pentru speranță, dar menține solul vizibil sub ea.
The Longer Horizon este pentru același fel de gândire, unde criogenica este tratată ca o întrebare reală și speranța este menținută onestă.
Article by Lea Varga ·