Cryonics Questions and Choices
Crioconservarea implică conservarea cadavrelor pentru o viitoare reanimare medicală
O întrebare dificilă stă la centrul crioconservării: poate conservarea să câștige timp pentru un viitor pe care medicina încă nu îl deține? Aceasta este problema reală, deoarece crioconservarea nu privește certitudinea. Ci menține deschisă o ușă îngustă atunci când medicina actuală și-a epuizat opțiunile.
Crioconservarea începe după o declarație legală a decesului. Nu este un tratament pentru o persoană în viață. Scopul este de a reduce deteriorarea suficient de rapid încât reparația viitoare, dacă va deveni vreodată posibilă, să aibă ceva cu care să lucreze.
A sună simplu. În practică, este un lanț de pași, iar fiecare contează.
Primul pas este standby-ul (starea de alertă). Acest lucru înseamnă că o echipă este pregătită în apropierea persoanei înainte ca decesul să fie declarat. Punctul cheie este viteza. În crioconservare, timpul nu este un detaliu. Fiecare minut fără suport poate adăuga leziuni creierului.
După decesul legal vine stabilizarea. Aceasta este efortul de a răci corpul, de a susține circulația și de a reduce prejudiciile care urmează atunci când oxigenul nu mai ajunge la țesuturi. Cu alte cuvinte, este o încercare de a încetini deteriorarea care altfel ar continua să se extindă.
Apoi vine transportul. Persoana este mutată în condiții controlate către o instalație unde conservarea poate continua. În această etapă, corpul este ținut rece și manipulat într-un mod menit să limiteze alte leziuni.
Următorul pas este însăși conservarea. Aici, sângele este înlocuit cu un fluid special care conține substanțe menite să reducă formarea gheții. Acest fluid se numește soluție crioprotectantă. Cuvântul sună tehnic, dar ideea este destul de clară. Este un amestec chimic menit să ajute țesutul să se răcească fără a se transforma într-un bloc de gheață dăunătoare.
Ultima parte contează. Gheața este unul dintre principalii inamici ai crioconservării. Când apa din țesut îngheață, aceasta poate distruge structura. De aceea, crioconservarea nu vizează simpla congelare. Vizează răcirea profundă cu cât mai puțină gheață posibil.
Există, de asemenea, o problemă mai de bază. Odată ce circulația se oprește, vasele de sânge și structurile mici ale creierului nu se comportă așa cum făceau în viață. Spălarea sângelui (washout) poate ajuta prin eliminarea sângelui înainte de adăugarea crioprotectorului. Dar acest ajutor are limite. Cu cât întârzierea după deces este mai mare, cu atât devine mai greu să protejăm bine creierul.
Aici începe incertitudinea cinstită. Cercetările la animale și în modele de laborator au arătat că protocoalele mai bune pot reduce deteriorarea. Unele lucrări au constatat că înlocuirea rapidă a sângelui și răcirea atentă pot îmbunătăți rezultatele țesuturilor. Alte lucrări arată că aceste câștiguri se slăbesc pe măsură ce ischemia devine mai lungă. Ischemia este perioada în care țesutul nu primește fluxul normal de sânge. Este unul dintre principalele motive pentru care crioconservarea rămâne dificilă.
Un mic exemplu face acest lucru mai ușor de văzut.
Imaginați-vă o fântână de sat iarna. Dacă apa este extrasă și depozitată la timp, poate fi încă utilă. Dacă conducta îngheață mai întâi, iar pompa a eșuat deja, problema este mult mai grea. Crioconservarea se confruntă cu o problemă similară de timing. Încearcă să conserve un sistem înainte ca deteriorarea să se întărească într-una mult mai greu de inversat.
Acest exemplu nu este perfect, dar indică problema reală. Crioconservarea nu este un singur act. Este o secvență. Calitatea secvenței contează mai mult decât sloganul din jurul ei.
Unii oameni pun, de asemenea, întrebări despre idei digitale. Ar putea o scanare a creierului, un model sau un arhivă digitală să continue o persoană înainte? Aceste idei sunt interesante și, poate, vor ajuta într-o zi cu cercetarea memoriei sau a identității. Dar nu sunt reanimare. Un registru al cuiva nu este același lucru cu persoana vie. O copie digitală poate conserva tipare. Nu dovedește conștiința continuată.
De aceea, crioconservarea pune o întrebare îngustă și dificilă. Nu: „Este salvată o persoană?” ci: „Pot fi conservate structură și funcție suficiente pentru ca medicina viitoare să facă ceva semnificativ?” Niciun pacient uman în crioconservare nu a fost reanimat. Acest fapt trebuie să rămână vizibil. Menține subiectul onest.
Totuși, domeniul nu este o speranță goală. Se bazează pe o pariere practică privind progresul. Medicina a învățat deja să facă lucruri care odată păreau imposibile. Putem răci organe, susține circulația și repara leziuni în moduri pe care generațiile mai vechi nu le puteau face. Crioconservarea întreabă dacă medicina viitoare ar putea merge mai departe, poate foarte departe, și inversa deteriorarea pe care medicina actuală nu o poate anula.
Consider aceasta o întrebare serioasă. Nu confortabilă. Serioasă.
Merită un limbaj calm. Merită limite. Merită, de asemenea, spațiu, pentru că unii oameni doresc cu adevărat să se gândească la ceea ce poate rămâne dintr-o viață când inima s-a oprit, creierul a fost răcit, iar lumea prezentă nu mai poate ajuta.
Ce se poate înțelege acum este acesta: crioconservarea este un efort de conservare, nu o promisiune. Depinde de viteză, răcire, înlocuirea sângelui și speranța că știința reparației viitoare va fi mult mai bună decât cea de astăzi. Acest lucru este suficient pentru a merita studiat, și insuficient pentru a o numi certitudine.
Aceasta este genul de întrebare pentru care există The Longer Horizon: o singură întrebare clară despre crioconservare, conservarea viitoare și ce poate însemna cu adevărat speranța.
Article by Lea Varga ·