Cryonics Questions and Choices
O întârziere între decesul legal și îngrijirea prin criostază poate lăsa țesuturile fără oxigen. Această lipsă se numește ischemie. Cu alte cuvinte, înseamnă că celulele au stat prea mult timp fără un flux sanguin normal, iar acest timp poate provoca daune reale.
Aceasta este una dintre cele mai grele părți din criostază de explicat onest. Oamenii întrebă adesea dacă conservarea începe chiar în momentul morții. Nu o face. De obicei există un decalaj, iar acest decalaj contează.
Ce este de fapt leziunea ischemică
Leziunea ischemică este deteriorarea cauzată de pierderea circulației. Când sângele încetează să circule, celulele își pierd oxigenul și combustibilul. Produsele reziduale se acumulează, iar corpul începe să se schimbe în moduri greu de inversat.
Creierul este principala preocupare în criostază. Este sensibil la căldură, timp și circulație precară. Chiar și o scurtă întârziere poate declanșa un lanț de leziuni pe care conservarea ulterioară va trebui să le facă față.
De aceea echipele de criostază pun atât de mult preț pe pregătire, stabilizare, transport și răcire. Acești pași nu șterg leziunile. Încearcă să limiteze cât de multe daune suplimentare sunt adăugate după decesul legal.
De ce întârzierea schimbă problema
Partea confuză este următoarea: mulți oameni cred că conservarea se referă în principal la congelare sau răcire. Problema de fond începe adesea mai devreme. Dacă corpul așteaptă prea mult, sângele nu mai ajută la livrarea oxigenului, iar țesuturile încep să se umfle, să se degradeze și să își piardă structura.
Aici intervine importanța leziunii ischemice pentru planificarea criostazei. Cu cât întârzierea este mai mare, cu atât pacientul poate avea nevoie ulterior de reparații. Aceste reparații nu sunt o soluție simplă. Ele constituie o întrebare pentru viitor, nu o promisiune prezentă.
În practică, echipele încearcă să reducă daunele înainte ca acestea să se răspândească. Pot răci corpul rapid. Pot spăla sângele și îl pot înlocui cu soluții protectoare. Pot transfera pacientul către transport în condiții controlate cât mai repede posibil.
Ce înseamnă reparația în acest context
Când oamenii din domeniul criostazei vorbesc despre repararea leziunii ischemice, se referă de obicei la reparații viitoare ale daunelor cauzate de lipsa de oxigen. Nu vorbesc despre un medicament care există deja și care ar putea readuce o persoană la viață astăzi. Vorbesc despre o povară pe care conservarea ar putea-o duce în viitor.
Aceste reparații viitoare ar trebui să facă față simultan mai multor tipuri de deteriorări. Celulele s-ar fi putut umfla. Vasele de sânge mici ar putea fi stresate. Echilibrul chimic ar putea fi perturbat. Unele structuri tisulare ar putea încă exista, dar alterate.
De aceea alegerea soluției de conservare și a metodei de răcire contează. Soluțiile sunt folosite pentru a reduce daunele suplimentare și a ajuta la protejarea structurii la temperaturi foarte scăzute. Unele sunt concepute pentru a limita umflarea. Altele sunt concepute pentru a ajuta la înlocuirea sângelui și a pregăti țesutul pentru vitrificare, ceea ce înseamnă transformarea țesutului într-o stare asemănătoare sticlei, în loc de gheață.
Aspectul pe care oamenii îl ratează adesea
Neînțelegerea comună constă în tratarea leziunii ischemice ca un singur lucru cu o singură reparare. Nu e așa de simplu. Unele daune apar rapid, altele lent, iar unele daune sunt mecanice, în timp ce altele sunt chimice.
Acest lucru contează deoarece reparația viitoare nu ar porni de la zero. Ar porni de la un țesut care ar putea fi parțial intact și parțial alterat. În criostază, această distincție este serioasă. Conservarea nu este același lucru cu restaurarea, iar întârzierea mărește diferența.
Mai există un punct care merită expus clar. Oamenii nu sunt ajutați aici de limbajul plin de speranțe. Întrebarea sinceră nu este dacă leziunile există. Există. Întrebarea sinceră este cât structură a rămas și ce ar putea face într-o zi cu ea un viitor mult mai capabil.
Unde apare răspunsul practic
Răspunsul practic începe înainte de transport. Dacă o echipă poate scădea temperatura rapid, poate circula un fluid protector și poate menține cazul stabil, rata de noi daune poate scădea. În unele cazuri, se ia în considerare o procedură de substituție a sângelui la distanță dacă nu există motive clare de a o evita. Acest tip de procedură folosește chirurgia și canularea pentru a ajuta la înlocuirea sângelui cu o soluție protectoare, dar doar în condiții potrivite.
Detaliile pot fi brutale. Dacă pacientul a murit de prea mult timp, dacă există edem major, dacă există umflături severe ale creierului sau plămânilor, sau dacă logistica ar înrăutăți situația, procedura s-ar putea să nu fie aplicată. Acestea nu sunt semne de nedecizie. Sunt semne că leziunile afectează deja ceea ce este posibil.
Răcirea contează și ea. Corpul este manipulat cât mai aproape de congelare, pe cât este practic, fără a trece la daune cauzate de gheața necontrolată. În timpul transportului, gheața este gestionată cu grijă astfel încât temperatura să rămână acolo unde trebuie. Aceștia nu sunt pași decorativi. Fac parte din limitarea agravării leziunii ischemice.
De ce subiectul rămâne central
Repararea leziunii ischemice este centrală deoarece criostaza este mereu un curs contratimp, iar timpul nu curge uniform. Un pacient poate avea o întârziere scurtă și condiții mai curate. Altul s-ar putea să se confrunte cu o ischemie caldă mai lungă și mai multă umflătură. Povara viitoare nu este aceeași în fiecare caz.
Această neregularitate este unul dintre motivele pentru care discuțiile serioase despre criostază rămân cumpătate. Este loc pentru speranță, dar nu pentru afirmații ușoare. Practica actuală poate reduce daunele. Nu poate șterge faptul că deteriorarea a început deja când începe conservarea.
Pentru mine, acesta este nucleul dur și cinstit al subiectului. Criostaza nu este o poveste despre evitarea completă a daunelor. Este o poveste despre ce mai poate fi protejat după ce deteriorarea a început și dacă reparația viitoare ar putea fi vreodată suficient de puternică pentru a conta.
„The Longer Horizon” se reîntoarce la întrebări precum acestea pentru că sunt întrebări simple, umane. Ce mai poate fi conservat după o întârziere și ce fel de speranță rămâne cinstită atunci când deteriorarea este reală?
Article by Lea Varga ·